Ion Agârbiceanu (12 septembrie 1882, comuna Cenade, judeţul Alba – 28 mai 1963, Cluj) este un prozator român.

A debutat publicistic în anul 1899, în revista „Unirea” din Blaj, continuând apoi să colaboreze la numeroase ziare şi reviste („Familia”, „Luceafărul”, „Viaţa românească” etc.).

Preia conducerea unor ziare şi reviste: „Patria”, „Transilvania” şi „Tribuna”.

A debutat editorial, în anul 1905, cu volumul De la ţară,care cuprinde schiţe şi nuvele în care evocă anii copilăriei.

Începând cu anul 1910 va publica culegeri de nuvele: Două iubiri,1910; În întuneric,1910; Prăpastia,1910; Datoria,1914; Luncuşoara în Paresimi,1920; Trăsurica verde,1921; Chipuri de ceară, 1921; Spaima,1922; Minunea,1936; Amintirile,1940; Din copilărie,1956 etc. şi romane: Arhanghelii,1914; Legea trupului,1926; Legea minţii 1927; Biruinţa,1931; Vâltoarea,1943 etc.

În cea mai mare parte a scrierilor sale Agârbiceanu evocă, cu mult realism, viaţa plină de suferinţă a diverselor clase sociale: ţărani, muncitori, îndeosebi mineri, diverşi funcţionari, preoţi de ţară, învăţători.

Un loc aparte în creaţia lui Agârbiceanu îl ocupă nuvela Fefeleaga şi romanul Arhanghelii.

În nuvela Fefeleaga,publicată în anul 1906, în revista „Viaţa Românească” de la Iaşi, Agârbiceanu evocă figura văduvei Maria Dinului, poreclită Fefeleaga, căreia îi mor pe rând toţi copiii şi care, spre a-l putea înmormânta pe cel din urmă, este nevoită să-şi vândă unicul cal, pe Bator, cel cu care îşi câştiga pâinea de toate zilele.

În Arhanghelii sunt prezentate aspecte din viaţa unor categorii sociale din Ardeal. Titlul romanului este dat de denumirea minei de aur în jurul căreia evoluează destinele personajelor.

Distibuie pe: