Ispita, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ispita, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 589 din 20 martie 1932. Deschide numărul.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1962.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Doamna Veturia Grecu n-are decât treizeci de ani. E naltă, subţirică, mlădioasă, puţin cam palidă, cu ochi negri, lăstunii, cu mâna fină, cu piciorul mic. Nimeni nu ar crede că cei doi copii, unul de şapte, altul de patru ani, sunt ai ei, nici că doamna s-a născut, a crescut şi a trăit, până de curând, într-un sat. Soţul său, după ce a adus servicii electorale mai multor partide în şir, s-a legat, în sfârşit, de unul, şi acesta, venind la putere, i-a făcut un rost la prefectura judeţului. Acasă, în sat, aveau o moşioară, pe care au dat-o cu arândă: o parte – în bani, alta – în cereale, şi un porc gras de Crăciun. Pe domnul Grecu, de îndată ce s-a făcut România Mare, l-a prins dorul oraşului. Las’ că nici nu se pregătise el pentru viaţa de la ţară! A-nvăţat, pe vremuri, dreptul, dar n-a ajuns să-şi deie toate examenele, deşi a zăbovit ani destui la universitate. Mai târziu, n-a mai avut chef să înveţe şi, aşa, s-a înglodat într-o slujbă de notar la ţară. Ba, mi se pare, numai de subnotar.

Se mutaseră abia de doi ani la oraş, când doamna Veturia nu avea decât douăzeci şi opt de ani. Trăiau destul de uşor. Dumnealui se convinsese repede că nu-i mai plac chefurile, ca în anii de universitate. Întreaga viaţă de la oraş îi păru grozav de schimbată, faţă de aceea pe care o ştia el, şi, la început, nu fu prea încântat de schimbul făcut. Văzu că între închipuirea lui şi realitatea oraşului e o prăpastie, dar, după o vreme, se obişnui şi-i păru iarăşi bine că s-au mutat. „Cresc copiii, îşi spunea, şi aici avem la îndemână toate şcolile.”

Mai era un motiv pentru care nu-i părea rău de schimbul făcut: bucuria nevestei. Şi apoi, îşi mai zicea: „Nu oraşul e de vină, nici chefurile ce se fac acum. De vină sunt eu, care am îmbătrânit.” Dumnealui era cu douăzeci de ani mai bătrân decât doamna Veturia. Venise burlac, copt de la universitate.

Doamna Veturia Grecu se bucura, într-adevăr, de schimbarea făcută. Dar bucuria aceasta bărbatul mai mult o simţea, decât o vedea, fiindcă doamna Veturia avea o fire foarte timida. Dumneaei nu-şi îngăduia nicio expansivitate, nici măcar în faţa soţului. Dar el ghicea, din multe semne, mulţumirea ei, şi asta îl îndestula, fiindcă-şi iubea mult nevasta.

Doamnei Veturia, de când se stabilise la oraş, îi plăcea mai cu samă să privească şi să admire pe stradă lumea feminină. O impresionau costumele, blănurile, ghetele, şoşonii, frăgezimea acelor doamne şi domnişoare, care toate umblau vesele, ca şi când ar fi trăit într-o veşnică sărbătoare. Mai-nainte, când venea, rar, la oraş, nu avea vreme să se uite mai de-aproape la lumea de pe stradă. Trecea grăbită, dintr-o prăvălie într-alta, pentru cumpărături, tot cu groaza să nu întârzie prea mult şi să o prindă noaptea pe drum. Acum avea răgaz destul şi nu se mai sătura privind eleganţa feminină. I se părea că doamnele de aci sunt o altă rasă de femei decât ţărancele din satul ei: o rasă superioară, plină de nobleţe.

Distibuie pe: