Istoria unei poieni, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Istoria unei poieni, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Tribuna”, nr. 161 din 24 iulie / 6 august 1911.

A apărut pentru prima oară în volum în Ceasuri de seară în1921.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În ocolul de lângă colibă se auzea răsuflul greu al vitelor ce se culcaseră. Un plop îşi tremura frunza delicată în adierea nesimţită a aerului îmbălsămat de miresmele florilor sălbatice. În tufişul de spini, pe costişă, presura încă nu adormise. Rar, cântecu-i picura sonor, argintiu.

– Ai cutreierat poienile azi, hai? mă întrebă Ilarie, lăsându-se domol pe iarbă.

– Da, mi-a fost dor de poieni. N-am aflat fragi de pădure. Odată erau multe. Am gustat numai măcriş îmbătrânit.

– Fragilor le-a trecut vremea. Să fi venit înainte cu trei săptămâni. Se fac şi acum. Mai cu seamă în poiana Dinului. Ai trecut prin poiana Dinului?

– Da, şi m-am huiţat la stejarul Dinului. Stă şi acum aplecată creanga stejarului. Dar singur nu te poţi huita bine.

– Nu mai foloseşte nimeni creanga aceea de huiţ. De când s-a oprit păşunatul în pădure, nu mai calcă poienile decât doar ţigăncile, când vin după ploi, s-adune bureţi. Dar să-mi spui, nu ţi-a fost frică să treci prin poiana aceea?

– Frică?

– Da. Spun că nu-i loc curat pe-acolo. Este o istorie cu poiana aceea. Da-i de mult. Toate s-au petrecut tare de mult.

Ilarie tăcu, privind cerul, unde se îmbulzeau tot mai mult stelele care luminau ca licurici de aur.

– De-acum se pune vreme bună, bădicul meu! Vine fânul şi-l vom usca neplouat.

Calea laptelui se zărea ca un văl fin de pânză fumurie, tăind bolta albastră-ntunecată, ca un brâu uriaş. Liniştea creştea mereu. Numai în răstimpuri ţârâia vreun greier.

Mă gândeam la poiana Dinului, ascunsă în mijlocul pădurii. Împrejmuită de stejari bătrâni, cu iarba înaltă, rară, printre care creştea buruiana cu miros de sulfur: potroaca. Ştiam o tufă, în mijloc, în care, în fiecare primăvară, o mierlă neagră îşi ascundea cuibul. Tufa era acum aproape uscată. La marginea poienii, spre miazăzi, era o moviliță înţelenită, căreia-i ziceau mormântul Dinului.

– Cine a fost Dinu acela, Ilarie? Eu auzeam c-ar fi fost fecior de popă.

– A fost numai slugă la un popă, în sat la noi. Eu nu l-am apucat. Am auzit numai din bătrâni, că şi-a lăsat oasele aici, în poiana ce-i poartă numele. Istoria lui e veche şi tristă, dar eu mă gândesc de multe ori la voinic.

Distibuie pe: