Iunie, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Iunie, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Universul”, nr. 10 din 23 aprilie 1938, cu ilustraţii.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Urcă-te, bădiţă Vasilie, nu mai sta pe gânduri! A început a dogori. Tot mai bine, ca pe jos.

Ilarie era pe ceaglău, cu biciul de cânepă împletit şerpeşte, pe umăr. Era în opinci, cu iţari de pânză, numai în cămaşă şi şerpar.

Purta o pălărie mare, veche, cu margini largi.

Boii mari, ciolănoşi, cu coarnele vineţii la vârfuri, ascuţite suliţă, rumegau liniştiţi. Din văzduhul înalt venea lumină mare. Începea să fie cald.

Poarta curţii era deschisă.

– Urcă-te, că pe urmă are să-ţi pară rău! Până în luncă e drum, nu glumă.

Stăruisem să merg pe jos. Drumul era colţos, plin de ogăşii. Abia de trei zile a început să se usuce tina, să înţepenească, sub arşiţa cea iute a soarelui de iunie.

Carele încă nu măcinaseră bruşii. După o săptămână ploioasă, românii năvăliră cu toţii, cu coasele în spate, ca la atac, în lunci. O mai vreme a lui Dumnezeu de cosit, ca asta, nu s-a pomenit. Şi ierbăria până-n piept, în plină floare.

Carele umblau încă puţine. Cei mai harnici se grăbiră cu adusul căpiţelor. Era un fân verde ca otava, stropit numai de rouă.

Ilarie se grăbi să aducă şi el câteva care. Dar cosaşii lui erau încă în lunci, şi mulţi zileri la fân.

Până au descărcat, Ilarie şi sluga, carul cel din urmă, am stat neclintit în grădina şurii. Mireasma fânului nou mă pătrunsese, mă potopise.

– Vină şi dumneata cu noi! Să vezi ce-i în lunci! îmi zise Ilarie, simţind că-mi place.

Da! Însă voiam să merg pe jos. De la o anumită vârstă aproape fiecare muritor are şuruburi slăbite, şi mă temeam de hurducăturile carului.

– Da’ cum să plecăm? Unde-i sluga?

– Ne-ajunge el! S-a repezit după un pachet de tabac, că-i pătimaş rău.

Se încălzise. Ştiam că luncile-s departe. Mă urcai, nu fără greutate, în car.

– Şezi pe sul, că-i mai bine! zise Ilarie vesel, văzând că, în sfârşit, i-am ascultat povaţa. Şi numaidecât, îndeamnă boii.

Leasă carului, pălăria lui Ilarie, umerii cămeşii lui erau presărate cu flori de fân nou, cu scântei şi ace verzi, abia pălite.

Carul şi omul aduceau mireasma cea nouă, care vesteşte, în fiecare an, începutul verii.

În toată clipa lunecam de pe sulul luciu, în hurducatul continuu al carului.

Distibuie pe: