Epoca străveche şi veche

Pentru reconstituirea istoriei străvechi şi vechi a României, izvoarele cele mai importante sunt cele arheologice, literare şi epigrafice. Izvoarele arheologice sunt urmele materiale ale vieţii şi activităţii omului, păstrate în pământ (dar uneori şi la suprafaţă), câteodată şi în apă, care pot servi la reconstituirea vieţii umane în trecut. De descoperirea, studiul şi interpretarea acestor izvoare se ocupă, cu metode proprii, o ştiinţă auxiliară a istoriei – arheologia.

Marele avantaj al izvoarelor arheologice este că ele există şi pentru teritorii sau epoci care n-au stat în atenţia scriitorilor antici şi, deci, nu sunt ilustrate de izvoarele literare. De asemenea, izvoarele arheologice nu ne vorbesc numai despre viaţa păturilor dominante din trecut, ci şi despre traiul maselor populare. Ca şi celelalte izvoare, şi cele arheologice sunt valabile numai interpretate competent şi corect, fără idei preconcepute.

Izvoarele literare sau narative

Izvoarele literare sau narative sunt ştirile istorice pe care le aflăm la scriitorii antici. De cea mai mare importanţă sunt, desigur, operele istoricilor propriu-zişi: Herodot (care dă primele informaţii despre geţi), Diodor din Sicilia (în a cărui operă se cuprind ştiri în legătură cu geţii lui Dromichaites), Cassius Dio (care relatează războaiele romanilor cu dacii sub Domiţian şi Traian), Iordanes (dă lista urmaşilor lui Burebista) etc. Ştiri preţioase se pot găsi însă şi în operele unor geografi antici (ca Strabo, care vorbeşte despre daci şi domnia lui Burebista), ba chiar la unii poeţi, ca de pildă Ovidiu, exilat la Tomis de împăratul Augustus şi care descrie situaţia Dobrogei în acele vremuri.

În folosirea izvoarelor literare e nevoie de multă prudenţă şi spirit critic, căci nu întotdeauna informaţiile autorilor antici sunt sigure, iar uneori poziţia lor de clasă îi face să treacă sub tăcere anumite fapte şi să le exagereze pe altele. De observat că, în general, scriitorii antici se ocupă prea puţin de problemele economice şi sociale, de viaţa şi de lupta maselor; atenţia lor e îndreptată mai ales asupra claselor exploatatoare şi a reprezentanţilor lor: regi, oameni politici, comandanţi militari etc.

Izvoarele epigrafice

Izvoarele epigrafice sunt inscripţiile pe materiale tari: piatră, cărămizi, metale, os, lemn etc. Din studiul lor se pot culege numeroase date atât despre evenimente politico-militare, cât şi despre viaţa de fiecare zi a oamenilor. Pentru istoria veche a României au o deosebită însemnătate inscripţiile latineşti din provincia Dacia şi din Dobrogea, precum şi inscripţiile greceşti numeroase în această ultimă regiune.

O anumită contribuţie la cunoaşterea trecutului îndepărtat al patriei noastre aduce şi studiul monedelor (adică al izvoarelor numismatice), al toponimiei şi al limbilor vorbite în antichitate sau mai târziu pe teritoriul României (izvoarele lingvistice), studiul creaţiei literare şi artistice populare, al portului şi al obiceiurilor (izvoarele folclorice şi etnografice), studiul scheletelor oamenilor de demult, al resturilor de animale şi plante (izvoarele paleoantropologice, paleozoologice şi paleobotanice).

Se înţelege că această categorisire a izvoarelor are un caracter relativ. Inscripţiile, monedele, scheletele oamenilor şi animalelor din trecut pot fi considerate şi ca izvoare arheologice, mai ales atunci când sunt descoperite în săpături. O inscripţie latină este un izvor epigrafic, dar ea poate fi socotită şi ca un izvor lingvistic, căci contribuie şi la cunoaşterea limbii vorbite la noi în acea epocă. Prea puţine ştiri pentru România ne aduc papyrusurile (papyrologia).

Epoca medie

Ca şi în cazul epocilor precedente, străveche şi veche, studiul istoriei medievale se întemeiază pe izvoare foarte variate şi foarte numeroase, tot mai numeroase pe măsură ce înaintăm în timp. Dintre feluritele izvoare, pentru cunoaşterea istoriei medievale, mai însemnate sunt: izvoarele arheologice,

Izvoarele arheologice

Izvoarele arheologice, importante cu deosebire pentru perioada feudalismului timpuriu, când celelalte categorii de izvoare sunt mai sărace. Descoperirile de aşezări întărite sau obişnuite pe întreg cuprinsul ţării, ca, de exemplu, cea de la Garvăn, Dăbâca etc., oferă posibilitatea cunoaşterii problemelor principale ale acestei perioade, traiul material şi spiritual al oamenilor, organizarea politico-socială, relaţiile cu alte ţări.

Izvoarele arheologice îşi păstrează însemnătatea şi pentru perioada feudalismului înfloritor, chiar dacă nu în aceeaşi măsură. Scoaterea la lumină a ruinelor cetăţilor de scaun de la Suceava, Curtea de Argeş, Târgovişte, de pildă, lămureşte problema dezvoltării târgurilor şi oraşelor, organizarea politico-administrativă a ţărilor române, sistemul de întărituri etc.

Izvoarele etnografice şi folclorice

Izvoarele etnografice şi folclorice contribuie la cunoaşterea mai ales a vieţii materiale şi spirituale a ţărănimii sub toate aspectele: aşezări, locuinţe, ocupaţii, port, obiceiuri, tradiţii, basme, poezii, muzică, artă etc.

Izvoarele documentare sau diplomatice

Izvoarele documentare sau diplomatice sunt cele mai de seamă pentru istoria evului mediu. Ele, mai mult decât altele, cuprind ştiri privitoare la toate problemele mai importante ale epocii: proprietatea sub toate formele şi aspectele, producţia şi desfacerea bunurilor materiale, relaţiile sociale, lupta pentru o viaţă mai bună a mulţimilor de la sate şi oraşe, instituţiile, situaţia politică internă, politica externă, viaţa culturală etc.

Izvoarele documentare sunt de două feluri: interne şi externe. Cele interne sunt actele emise din diferite cancelarii de pe teritoriul României (cancelariile domneşti din Ţara Românească şi Moldova şi cea voievodală din Transilvania, cancelariile orăşeneşti, bisericeşti, ale ţinuturilor, judeţelor, comitatelor şi scaunelor).

Documentele externe sunt cele emise din cancelariile altor ţări, dar care se referă la istoria României. Dintre acestea, mai însemnate sunt cele emise din cancelaria papală, pentru toate cele trei ţări româneşti, din cancelaria regilor maghiari, pentru Transilvania, din cancelaria regilor polonezi, mai ales pentru Moldova, a patriarhiei de la Constantinopol, pentru toate ţările române, din cancelaria sultanilor otomani, de asemenea pentru tustrele ţările româneşti.

Izvoarele narative

Izvoarele narative: anale, letopiseţe, cronici, descrieri, memorii etc. sunt cea de a doua categorie, ca importanţă, de izvoare medievale. Mai mult decât celelalte categorii de izvoare din această epocă, cele narative reflectă poziţia de clasă a autorilor, de multe ori şi poziţia partidei politice căreia-i aparţin aceştia. De aceea izvoarele narative, ca de altfel toate izvoarele, trebuie folosite cu multă atenţie, cu mult spirit critic.

Izvoarele narative, ca şi cele documentare, sunt de două feluri: interne şi externe. Cele interne îşi înscriu începuturile în acelaşi timp în toate cele trei ţări româneşti, adică în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Este vremea când se manifestă tendinţele de centralizare a ţărilor noastre, când se impun domniile autoritare ale lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Matei Corvin. Domnia lui Vlad Ţepeş s-a învrednicit de două „povestiri”, una denigratoare, în limba germană, scrisă în cercurile săseşti, cu care Ţepeş a fost în duşmănie, şi alta elogioasă, în limba slavonă, scrisă de un om din anturajul său.

În vremea lui Ştefan cel Mare s-a scris un letopiseţ de curte, o cronică oficială, în limba slavonă, care nu s-a păstrat, dar a ajuns la cunoştinţa noastră în 5 variante: Letopiseţul anonim, Letopiseţul de la Putna, Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă. Pentru Transilvania, cea dintâi cronică internă a fost scrisă de un om în slujba Dragfieştilor, voievozii Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în limba latină.

După această dată cronicile interne se înmulţesc din ce în ce mai mult, fiind scrise în limba slavonă şi latină, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în limba română şi în limbile naţionalităţilor conlocuitoare: maghiară şi germană. Preţioase pentru informaţiile ce le conţin sunt şi izvoarele narative externe, mai ales pentru perioada feudalismului timpuriu, când cele interne lipsesc. Cele mai de seamă izvoare narative externe care cuprind ştiri privitoare la România sunt cronicile bizantine din secolele X-XV, cele maghiare din secolele XI-XVIII, cele ruse din secolele X-XVIII, cele polone din secolele XV-XVI şi o seamă de cronici apusene din întreg evul mediu.

Alte categorii de izvoare

Alte categorii de izvoare: juridice, care cuprind obiceiurile juridice nescrise mai întâi şi apoi, începând din secolul al XVI-lea, diferitele legiuiri scrise; epigrafice, inscripţiile pe piatră, cărămidă, vase, pereţi; numismatice, monede bătute în ţările române sau care au circulat în acestea; sigilografie, sigiliile şi peceţile, cu reprezentările şi legendele semnificative pe care le conţin; cartografice, mapamondurile, portulanele (hărţile care conţin date geografice şi chiar istorice), horografiile etc. Cunoaşterea ştiinţifică, obiectivă şi veridică a istoriei evului mediu pretinde studierea în acelaşi timp a tuturor categoriilor de izvoare din perioada respectivă, deoarece ele se completează unele pe altele şi toate împreună lămuresc mai bine evenimentele istorice.

Epoca modernă şi contemporană

Acelaşi principiu al cunoaşterii profunde, al studierii multilaterale a izvoarelor este valabil şi pentru istoria modernă şi contemporană. În primul rând este necesară studierea arhivelor documentare din ţară, care cuprind atât la Bucureşti cât şi în judeţe o vastă documentaţie economică, social-politică, culturală, fără de care nu este posibilă o cercetare ştiinţifică a istoriei României.

Nu mai puţină atenţie trebuie acordată studierii minuţioase a presei şi publicaţiilor, care pentru această epocă au semnificaţia unor cronici zilnice, săptămânale, lunare, anuale. Surse importante pentru istoria modernă şi contemporană sunt dezbaterile parlamentare, anchetele sociale cerute de diferite instanţe, lucrările şi cuvântările politice, memoriile oamenilor politici şi ale altor personalităţi ce au desfăşurat o activitate obştească.

Probleme ale istoriei moderne şi contemporane sunt studiate în lucrări statistice, sociologice, economice, financiare, de drept şi de istoria instituţiilor, de istoria culturii etc.; cercetările în toate aceste domenii, dacă sunt întreprinse cu spirit ştiinţific, au o deosebită valoare pentru cunoaşterea justă a trecutului. Dar nu numai lucrările ştiinţifice ale specialiştilor unor domenii învecinate, ci şi unele opere literare (mai ales romanele sociale sau romanele de tipul Un om între oameni de Camil Petrescu) contribuie la întregirea tabloului istoric.

Mai mult decât pentru istoria altor epoci este necesară, din cauza dezvoltării economiei mondiale şi a relaţiilor internaţionale, studierea documentelor şi a celorlalte izvoare privitoare la istoria României existente în arhivele, muzeele, precum şi în publicaţiile, cărţile editate în alte ţări, învecinate sau îndepărtate. Examinarea critică a acestor surse contribuie considerabil la îmbogăţirea informaţiei şi la completarea relatării.

Distibuie pe: