Jupâneasa Clara, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Jupâneasa Clara, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 248 din 6 septembrie 1925.

A apărut pentru prima oară în volum în Primăvara în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În partea asta de oraş se-ndeasă, una-ntr-alta, casele vechi, mohorâte, înnegrite de vremi, cu zidurile groase, ca de cetate, cu ferestrele sus, în părete, zăbrelite, cu acoperişurile înalte, grele, cu două rânduri. Porţile puternice sunt toate prinse subt boltituri de zid; au fierăraia veche, parcă scoasă dintr-un muzeu de antichităţi. Curţile sunt de-abia cât nişte cuiburi, împrejmuite de zidurile înalte ale caselor vecine – ziduri umede şi întunecoase, de care se razimă, de jur-împrejur, coteţe pentru pasări, lemnării înnegrite, putrede de ploi şi de anii îndelungaţi.

În partea asta de oraş uliţele sunt strâmbe, înguste, pline de cotituri care urcă şi coboară, arătând enorme măsele stricate în pavajul de altădată. Un miros acru, de vechi, de mucegai, pătrunde de pretutindenea, parcă se desprinde din înşişi păreţii mohorâţi, din acoperişurile de ţiglă bătucite cu negei de muşchi cenuşii.

Şi tot aşa, când prin ferestrele deschise se zăreşte un cap de jupâneasă bătrână, parc o arătare din vremuri de mult trecute, cu căiţa neagră pe părul de argint, cu obrajii zbârciţi, cu ochelarii lăbărţaţi pe nasul ascuţit, învălită în şal până subt urechile mari şi uscate.

Dar la o cotitură de uliţă întri, pe subt o largă boltitură de zid, într-o curte mare, în formă de paralelogram, pietruită cu bolovani din râuleţul de munte, ce curge învolburat la marginea oraşului – odată cetate întărită cu ziduri groase.

Pe subt boltitură cu răsunet adânc şi care sprijină pe umeri două caturi, trec adeseori căruţe din satele româneşti de prin împrejurimi, hurducându-se de pietriş şi lăsând în urmă miros de fân proaspăt cosit, de otavă, de lucerna verde. Vreun bulgăraş de copil, cu obrajii roşii, saltă pe fân şi priveşte mirat, cu capul răsturnat pe spate, boltitură sură de deasupra. Alţii, care au mai trecut pe-aici, sunt cu ochii la cai, să nu se sperie de răsunetul gangului.

Vin oamenii, în zilele de târg, de două ori pe săptămână, dar nu-i zi să nu între în curte şase, zece căruţe. Câte năcazuri nu-i aduce pe oameni la oraş? Iar aici e vestita crâşmă a lui Iohan Rot, cu vinuri ca uleiul, cu rachiuri cumu-i catranul, dar, mai ales, cu curtea largă, cu iesle subt acoperiş, pentru cai, cu fântână în curte.

Oricând întri în curtea birtului, de dimineaţă şi până sara, dai de căruţe, de cai care ronţăie nutreţul, plini de coamă lungă şi aspră, fâşâind din cozile mari. Sunt tot căluţi de munte, ai românaşilor din satele din jur.

În căruţe, cuibăriţi în fân ori şezând pe lădiţele de lemn, nu arareori vezi, lângă băieţaşii care-au rămas de pază, vreun fecioraş mai răsărit, îmbrăcat nemţeşte, în cap cu şapcă de şcolar. Se hârjonesc şi râd, în vreme ce dinţii lor albi muşcă merele aurii, scoase din traista adusă de-acasă.

Distibuie pe: