La coasă, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La coasă, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Dis-de-dimineaţă, pe uliţa care duce către luncile satului trec bărbaţi, feciori şi, mai rar, copilandri, cu coasele în spete, în traista de pânză de pe umăr, îşi duc merinde pe-o zi, teocul, cutea, nicovala, ciocanul, uneltele de lipsă pentru a bate coasele, când li se îngroaşe limba şi cutea nu mai ascute. Cosaşii le bat de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiazi şi la ojină, dar când cosesc în iarbă cotoroasă ori prea bătrână, tăişul coaselor se toceşte mai repede şi trebuie să le bată mai de multe ori. Au plecat aproape cu noaptea-n cap, pentru a avea vreme să bată acolo în lunci şi coasele, şi să se apuce de lucru pe răcoare, până-i iarba încă plină de rouă.

Roua cade din belşug; până înainte cu vreo trei zile a fost vreme ploioasă, acum s-a înseninat, peste zi sunt călduri mari, dar nopţile sunt răcoroase.

Merg cosaşi singuratici, ori câte doi, câte patru, sau în pâlcuri, şi uliţa răsună de vorbele lor pline de sănătate, limpezi şi tari, cari trec uşor prin aerul proaspăt. Uneori, dintr-un pâlc izvorăsc râsete, şi câte unul se izbeşte cu palma peste iţarii de pânză albă.

Cei care merg în grupuri au să cosească împreună şi fac, de pe drum, prinsori de întrecere, glumind asupra hărniciei unuia sau altuia, sau lăudându-se cât e de meşter cutare la coasă.

– La coasă nu-i destul să fii în putere, e nevoie şi de meşteşug! Să ştii cum să aduci toporâştea din braţele amândouă, să nu iei brazda prea lată, nici să te pleci prea tare sau să rămâi aproape în picioare. Şi, mai cu seamă, să nu grăbeşti, ci să ţii acelaşi pas, vorbeşte un ţăran ştirb de-un dinte din faţă, lat în spate, vânjos în picioare şi în braţe.

– Îi spui popii cazanie, zise altul, toate le ştim şi noi ca tine! Dar lucrul de căpetenie l-ai uitat.

– Ce-am uitat? Să ascuţi coasa?

– Asta nu mai trebuie spus.

– S-o baţi?

– Nici asta. Da ai uitat legea de temelie a cosaşului: o gură bună de rachiu dimineaţa, la amiazi, la ojină şi sara. Da’ să fie rachiu, nu apă chioară, cum am băut la Istrate!

– La mine, mă prăpăditule? Păi rachiu ca la mine nu s-a pomenit!

Mai mulţi din grup începură să râdă.

– Ţi-a ieşit un sfânt din gură, zice cel numit Ştirbul. Tot satul îi spunea aşa, deşi îl chema Nicula Ivan, şi nu-i lipsea decât un dinte, de sus, dinainte. Dar acesta îi lipsea încă dintre dinţii de lapte şi niciodată nu i-a crescut acolo unul. Era o strungăreaţă mare, şi încă de copil toată lumea îi zicea Ştirbul.

– Da, adause el, drept ai vorbit! Rachiu ca la tine, la nime! îl ţii în butea cu varză.

Toţi ştiam cum lungeşte omul spirtul cu apă.

Înaintând pe calea pieloasă spre lunci aşa, şi-ntr-alte chipuri, se ciorovăiau cei din grupuri. Se cunoşteau cu toţii, şi nu de azi! De câte ori au mai cosit ei împreună!

Distibuie pe: