La crâşma lui Hanţ, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La crâşma lui Hanţ, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 171 din 16 martie 1924, cu titlul În crâşma lui Hanţ.

A apărut pentru prima oară în volum în Visurile din1925, cu titlul La crâşma lui Hanţ.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Oamenii din Dumbrăveni, când merg la oraş, trag cu căruţele şi carele la crâşma jupanului Hanţ, din târgul lemnelor. Din moşi strămoşi la crâşma asta au fost făgădari tot din neamul lui Hanţ. De multe ori nu puteai face deosebire căre-i frâua cea bătrână şi care cea tânără, nu puteai deosebi pe soacră de noră, când le vedeai amândouă, cu şorţul mohorât înainte, umblând după trebi prin crâşmă, umplând sticlele cu rachiu sau cu vin. Dumneata ştii, domnişorule Vasilică, cum se trec de iute săsoaicele după ce se mărită! Pesemne, cu tot belşugul în care trăiesc, tot le lipseşte lor bucuria vieţii. Ori, iarăşi s-ar putea să le fie prea mare râvna după bogăţiile lumii acesteia şi, adunând mereu cu amândouă mâinile, uită să mai deschidă, din vreme în vreme, fereastra sufletului, să poată pătrunde o rază din frumuseţa însorită a pământului şi a ceriului.

Altfel nu-mi pot da eu cu socoteala cum au trăit neam de om după altul, în aceleaşi case grele, întunecate, umede, mari ca nişte cazarme, dar cu aer de pivniţă. Bani să le dărâme, să-şi zidească altele nouă, cred ca numai de la oamenii din Dumbrăveni au putut strânge, încă pe vremea moşului lui jupan Hanţ.

Şi apoi nu numai oameni de la noi veneau aici, ci din zece sate din jur. Avea curte mare fagădăul lui Hanţ, cât un hotar, avea şoproane unde se putea adăposti cal şi căruţă în vreme de pic, avea grajduri pentru vreme de iarnă. Toate vechi, toate dărăpănate pe dinafară, dar înlăuntru tari ca cetatea.

Şi pân eram mai tânăr mergeam arareori la oraş. De câte ori mergeam, nu stricam legea satului: trăgeam la crâşma jupanului Hanţ şi petreceam o jumătate de vin.

Ţinea vinuri vechi şi rachiuri tari jupanul şi nu s-a pomenit să le boteze vrodată. Om de omenie, om harnic, n-am ce zice! Şi avea o vorbă legănată ş-o mustaţă bălană îmbuzoiată, încât mă ademenea la vorbă de câte ori îi călcam pragul.

Înainte de bătaie îl năcăjam mereu cu un făgădău din drumul ţării, unde-i spuneam că s-ar potrivi dumnealui crâşmar.

– Aşa un om ca dumneata ne-ar trebui la Făgădăul roşu, jupâno Hanţ! Cu vinurile şi rachiurile dumnitale, acolo, în mijlocul câmpului, ai plăti un colţ de ţară.

– Cine vrea să bea vinurile mele, vine aici, mă găseşte şi aici! răspundea jupânul.

– Dar câţi călători nu trec pe acolo, cari n-au drumul la oraş? Şi-i pagubă să nu ţi-l guste! Şi e pagubă şi pentru dumneata. Aici vinzi mai ales în două zile pe săptămână, în zilele de târg. Acolo ai vinde ziua şi noaptea, toată săptămâna. Încrucişare de drumuri umblate nu-i? Unul vine, altul pleacă, şi-s toţi setoşi şi n-au unde să-şi stâmpere setea. Ar fi bine să te gândeşti, jupâne Hanţ!

– No, chem eu alta de lucru! răspunde jupanul supărat.

Distibuie pe: