La fân, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La fân, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Într-o săptămână, iarba din toate luncile a fost răsturnată în brazde groase. Oamenii se grăbiseră să usuce fânul pe secetă, să-i rămână întreaga mireasmă şi să-l clădească în căpiţe fără să-l picure decât rouă nopţilor, chiar dacă nu-l vor putea căra acasă, să-l clădească în clăi mari, până ţinea seninul. Să-i rămână nu numai aroma îmbătătoare, ci şi culoarea de-un verde palid, care se trecea cu totul, se spăla, când brazdele erau bătute zile întregi de ploi sau când căpiţele trebuiau mereu împrăştiate şi uscate din nou. Atunci când fânul căpăta o culoare roşcată, şi de multul întins şi scuturat, florile se scuturau şi rămâneau mai mult cotoare, ogrinji decât fân, şi vitele îl mâncau în silă.

Iar anul ăsta era nădejde să usuce şi să adune fânul pe vreme bună. Nu-i vorbă că şi oamenii se hărniciseră foc şi satul întreg ieşise în lunci. Numai babele şi moşnegii hodorogiţi rău, cari nu mai prea ştiau cum îi cheamă, rămaseră să păzească acasă, să dea buruieni purceilor şi viţeilor şi flămânzilor de copii mai mărunţei, care se tăvăleau în jocuri până începea să le cânte broaştele în pântece.

Sugacii erau toţi în lunci. O furcă de fân într-o ţepuşe le ţinea destul umbră. Unii erau înfăşaţi până la grumazi, numai capul rotund, în căiţă, li se vedea, cu pleoapele închise, cu obrajii albi, fragezi, să-i tai cu un fir de păr. Alţii aveau crinişorii mânuţelor slobode, şi tot umblau cu ele să prindă parcă fire nevăzute din aer.

De la o vreme se pornea, când ici, când colo, orăcăitul repezit al celor ce se deşteptau flămânzi, sau care flămânzeau ori se osteneau tot prinzând cu pălmuţele aerul.

Femei tinere aruncau greblele şi se grăbeau să-i împace pe cei răzvrătiţi.

Lucrul la fân, pe întinsul luncilor, era de multe feluri, într-o delniţă întorceau brazdele groase pe partea cealaltă, punând în bătaia soarelui iarba încă verde, care mirosea a suc sălbatic. Furcile uşoare de lemn lunecau cu îndemânare pe sub brazde şi unii copilandri şi copii se opinteau uneori, unde erau brazdele mai groase. Bărbaţii, chiar femeile, numai se jucau cu întorsul lor.

Într-altă delniţă răscoleau cu furcile sau cu greblele brazdele întoarse înainte cu o zi, şi fânul se scămoşa, să-l poată pătrunde cât mai tare căldura, şi rămânea aşa răscolit până după-amiază, când se aduna şi se clădea în căpiţe.

În alte părţi răscoleau fânul împrăştiat din căpiţele mici, făcute de cu seara, să nu-l atingă nici roua. Încă nu era tot uscat.

În alte delniţe începură să clădească căpiţe mari, încă înainte de amiază fiind fânul deplin uscat.

Distibuie pe: