La îmblătit, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La îmblătit, de Ion Agârbiceanu, este o schiţă a cărei primă ediţie a fost publicată în „Gând românesc”, nr. 2 din februarie 1937.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Ilarie a plecat la un vecin, să-i ajute la treierat. Două zile, după ce-am sosit în sat, la vatra veche părintească, el a fost tot în călcâiul meu. Voia să-mi arate tot ce s-a schimbat prin curte, prin grădina şurii, în grădina cu pomi, de când nu am mai dat pe acasă. Câţi ani? Poate erau vreo douăzeci, cine mai ţine aminte!

Nici nu avu ce-mi arăta în două zile. Un şopron nou, cu stâlpii de stejar, coperit cu ţigle roşii ca jarul; o aripă nouă la grajd, trepte de piatră la pivniţă; în curte fântână cu roată, în loc de cumpănă. În grădină, din nucul cel bătrân uscat mai rămăsese doar trunchiul, din care se scurgea o făină fină, gălbuie. Lângă el, nuc tânăr, şi voinic de pe-acum. Dealul cu pruni era neschimbat, deşi Ilarie îmi descoperea în iarba mare cioturi uscate pentru a-mi dovedi ca prunii cei bătrâni, din cari mâneam noi hurlupi, în copilărie, s-au topit toţi, şi cei de azi sunt pruni tineri. Nu puteam face nicio deosebire între cei de atunci şi cei de acum. Aceleaşi trunchiuri negre, cu aceleaşi crengi sărace, dar încărcate de prune.

Fântâniţa din grădină, în care pe vremuri aruncam să înnoate puii de raţe, era astupată.

Două zile, Ilarie nu mi-a arătat numai schimbările, ci mi-a istorisit şi povestea lor. Cu multă trudă făcuse acele îndreptări.

– Dacă nu-mi mai trimiteai, dumneata, bădiţul meu câte-un ban, nu ştiu cum le-aş fi scos la cale!

Îmi părea uneori că Ilarie vrea să-mi arate în grabă tot ce a făcut din nou, pentru a-mi dovedi că banii trimişi nu i-a cheltuit pe netrebnicii. Eu ştiusem de mult că era un om liniştit, care nici când îl doare ceva nu se plânge. Nu mi-ar fi cerut de capul lui vreun ban pentru nimic în lume!

Dar a treia zi, n-a mai avut ce-mi arăta, şi poveştile cu ridicarea acareturilor nouă le isprăvise. Şi, de a treia zi, a intrat în ogaşa rânduielii lui gospodăreşti. Un vecin îl rugase să-i ajute împrumut, la treierat.

Era o maşină mânată de patru cai. În sat erau acum şi maşini cu benzină, dar mulţi oameni ţineau încă la cea veche: bătea mai bine spicele şi nu sfărma grăuntele.

Din grădina casei părinteşti se vedeau învârtindu-se cei patru cai la vecinul la care se dusese Ilarie. Batoza şi stogul nu se vedeau, erau ascunşi după nişte salcâmi uriaşi. Sulul de fier, alb, ca argintul, trecea pe subt un gard, legând maşinăria dinlăuntru, cu roata largă, măselată, de care erau fixate cele două ruzi de lemn, la care trăgeau caii.

Stăteam de mult subt nucul cel tânăr, la umbra deasă şi miresmată pişcător. Pe cerul senin şi larg urca biruitor sfântul soare.

La început, înainte de a porni maşina, aş fi voit să adorm la răcoare. Peste noapte fusese năduf greu. Dar după ce a început să duduie în vecini, îmi sări aţipeala.

Distibuie pe: