La marginea pădurii, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La marginea pădurii, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Pe la Blagoveştenii, şi uneori şi înainte, când era primăvară timpurie, începea şi slujba mea. Ieşeam cu oile la câmp, departe de sat, la poalele unei păduri, unde era moşul pădurar. Lunca ce tivea poalele pădurii nu era încă înverzită toată, dar pe costişele din faţă, unde bătea toată ziua soarele, iarba deasă crescuse măricică.

Auzeam pe acasă că, după vorba păcurarilor bătrâni, la Blagoveştenie iarba trebuia să fie aşa de mare, încât oaia să poată bolborosi încă. Se zice că bolboreşte, când zbiera fără să-şi ridice capul din verdeaţă, şi zbieratul ei avea atunci un sunet ciudat, ca şi cum s-ar îneca un ulcior cu grumazul strâmt, înfundat în apă.

Bunica îmi punea în traistă mâncare pe ziua întreagă, îmi dădea sfaturi cu glasul scăzut. Simţeam că i-e milă de mine că sunt pus la slujbă aşa de mic, şi încă departe de sat, răzlăţit de alţi copii, la marginea pădurii.

Odată am prins o convorbire a ei cu mama. Era seara târziu, şi cele două femei credeau că dorm.

– E prea crud să-l sculaţi cu noaptea în cap. Lăsaţi-l să doarmă! zicea bunica.

– Dar ce să facem cu oile? Să luăm slugă? Vezi că behăie toată ziua, de ne asurzesc. Fânul e pradă curată. Îl calcă în picioare. Le miroase iarba, trebuie să le scoatem la hotar.

– Le scot şi alţii, dar trimit copii mai mărişori cu ele.

– Trimit, dacă au. Eu ce să-i fac lui Vasilică, dacă el e mai mare?

– Tu femeie, ascultă-mă pe mine! Toată ziua singur, un copil ca el, la marginea pădurii! Să nu-i iasă vreo pocitanie în cale, să intre copilul în sperieţi.

– Ce stai să mai vorbeşti şi dumneata, femeie bătrână! Ce pocitanie să-i iese în drum? Că urme de lup n-a văzut bătrânul toată iarna prin pădure. Apoi avem trei câni, mi se pare. Cu ei poate umbla Vasilică şi în puterea nopţii.

Mama era neînduplecată, trebuia să fac şi eu o treabă, mai ales că nu era altul cine s-o facă.

Dar la început, vreo săptămână, venea cu mine până la pădure şi sluga, unde mă lăsa singur până seara, când iar ostenea să mă aducă, cu oile, acasă.

Eu mergeam cu bucurie şi fără frică. Bâtă mare, de două ori cât mine, aveam; trei dulăi înzgărdaţi se ţineau după mine; clopotele la trei berbeci răsunau până departe. Nu-mi păsa de nimic! Apoi sluga din primele zile, pentru a scăpa de o corvoadă, încerca să mă ruşineze în felurite chipuri.

Distibuie pe: