La moartea Veronicăi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La moartea Veronicăi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în «Dumineca „Universului”», nr. 13 din 29 martie 1931, cu autograf şi ilustraţii.

A apărut pentru prima oară în volum în Minunea în1936.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Dascălu’ Mărunţelu intră în clasă mai târziu ca de obicei, în dimineaţa aceea. Era supărat, părea mai mic, mai bătrân, cu capul lăsat în piept, cu pasul încet şi pipăit. Barba-i era bătucită de ţepi rari, neraşi de mult.

Şcolarii şi şcolăriţele se ridicară din înţepenirea lor, dascălul le făcu semn pentru rugăciune. Glasurile se amestecară la început, apoi se limpeziră în acelaş ton, dar răsunară mai aspre ca de obicei. În clasă părea că spun rugăciunea copii streini.

Mărunţelu şezu la masă, scrise ceva în registru, apoi ochii săi mici, cari de alte ori licăreau cu neastâmpăr, păreau că se pierd în zări fumurii, cum privea peste clasă.

Multă vreme rămase mut. În liniştea din clasă fiecare elev îşi auzea răsuflarea.

În banca a doua, la stânga, un loc, între două ferite, era gol. Dascălul, de la o vreme, începu a privi întins la locul acela. Ca atraşi de un magnet puternic, ochii şcolarilor se îndreptară după privirea dascălului. Ştiură îndată pentru ce aţinteşte Mărunţelu locul. Două fetiţe din banca a treia începură a plânge. Apoi altele, şi de ici de colo. Unele suspinau numai şi dădeau cu mâna pe la nas. În ochii câtorva copii se iviră lacrămi.

Mărunţelu oftă, clătină din cap, şi zise cu glas schimbat:

– Veronica Munteanu ne-a părăsit, băieţi!

Copiii ştiau cu toţii vestea. Auziră de dimineaţă clopotul şi ştiură că ea murise, bolnavă nici de-o săptămână. În clasă, Înainte să intre Mărunţelu, tot despre ea îşi şoptiră înfricaţi.

– Locul ei a rămas de-acum pustiu în bancă, măi copii! Glasul ei nu-l vom mai auzi aici. Glasul ei frumos, curat şi plin de cântec. Nu va mai spune poezii fără greş.

Vecinele locului pustiu începură să plângă, uitându-se la banca goală.

– A fost şcolăriţă silitoare şi ascultătoare. Şi deşteaptă a fost. Voi ştiţi ca şi mine. E pagubă că a murit, dar cu rânduiala lui Dumnezeu, omul trebuie să se împace. El e mai cuminte decât lumea întreagă. Şi ştie ce face!

– Paguba e pentru părinţii cari au crescut-o, pentru noi toţi, cari am cunoscut-o, pentru lumea asta frumoasă, care a pierdut-o. Pentru ea nu e nicio pagubă, a ajuns în raiul desfătării, unde merg toţi copiii buni şi curaţi, harnici şi silitori. Poate o mică întristare s-o mai urmărească în drumurile de lumină, din pricina părerilor de rău pe cari le-a lăsat aici pe pământ, din pricina lacrimilor care se varsă pentru ea. Nu numai părinţii ei o plâng, nu numai noi, tovarăşele şi tovarăşii ei de şcoală, ci iată şi eu, un biet bătrân, lăcrămez şi-mi simt inima grea pentru plecarea Veronicăi dintre noi. Şi eu ar trebui sa fiu mai cuminte decât părinţii ei şi decât voi, pentru că sunt mai bătrân şi mai învăţat, şi am văzut lucruri minunate în viaţa mea.

Distibuie pe: