La pădure, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La pădure, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

N-a mai putut răzbi cu el: de două zile se ţinea după tatăl său prin curte, prin grădină, la tăietorul de lemne, pe la şira de paie din grădina şurii.

– Mă iei cu dumneata, tată? Zău, ia-mă şi pe mine! Auzise vorbindu-se în casă că omul va trebui să meargă la pădure, să aducă un car de vârfuri, din cele rămase din iarnă în delniţa ieşită lui la sorţi. Fănică văzuse că în curte nu mai erau decât câteva braţe de crengi uscate în locul unde fusese o grămadă mare şi pricepu că tatăl său va trebui să aducă altele.

Tatăl său nu-i prea răspundea, se făcea că nu-l aude şi nu-l vede. Dar Fănică se ţinea scai de el şi nu ostenea să se roage.

Nu mai ieşise din sat până acum. Nici în car n-a fost, decât din curte până-n drum. Şi, Doamne, ce bine era în car! Să nu te mai cobori! Dar când ajungea carul lor în calea ce ducea la câmp, tatăl său, fără să mai oprească boii, îl lua pe sus şi-l punea în drum. De multe ori, Fănică se zvârcolea şi răcnea în braţele rumânului, până atingea pământul cu picioarele.

– Aha! De ăştia îmi eşti? Bine că ştiu! Altă dată nu te mai aduc nici până aici!

Când îl auzea pe tatăl său vorbind aşa şi pârând mânios, Fănică tăcea îndată şi numai lacrimile de pe obraz arătau că a plâns.

Anii cât a fost mic atâta era drumul său în car. Dar acum nu mai era mic şi tatăl său l-ar putea duce cu carul până pădure, unde-o fi pădurea aia, dar de bună seamă era drum lung până acolo, că din sat nu se vedea nicio pădure. Şi să meargă în car atâta vreme! I se lumina faţa la gândul ăsta. Apoi, îndată ce-i veni în minte că poate tatăl său nu-i va lua cu el, buzele i se încreţeau spre plâns, şi uneori se miorlăia:

– Mă duci şi pe mine, tată?

– De! Voi duce un plângoce ca tine! Atunci îndată i se descreţeau buzele.

– Da’ nu plâng! Mă iei cu dumneata?

În ziua când începu să gătească pentru pădure carul şi Fănică era tot în picioarele lui şi tot cu lacrimi în ochii măriţi de aşteptare, tatăl său zise:

– Vom vedea ce va zice şi mamă-ta.

– Mama mă lasă, se învioră copilul.

– Te lasă că vrea să mai scape de tine. Dar bunică-ta ce zice?

– Mă lasă şi ea. Numai zice să am grijă să nu cad din car, când vom veni cu lemnele.

– Apăi vezi! Este o primejdie!

– Nu mă voi sui în vârful carului pe lemne, ci voi veni pe jos cu dumneata!

– Măi, măi! Ţi s-a şi urât cu carul?

– Nu mi s-a urât, dar dacă zice bunica să nu cad…

– Numai copiii mici cad şi dacă ti-e frică nu te mai duc nicăieri.

Distibuie pe: