La săniuş, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La săniuş, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Numai la o săptămână după Crăciun s-a înstăpânit iarna peste lume, până la marginile zării. S-a pus cu temei, să nu se mai clintească până vor începe să bată vânturile primăverii. Cojoc gros ca în anul acesta, spun bătrânii, n-a mai avut dumneaei de ani de zile.

Uliţele satului s-au ridicat, astupând şi pâraie şi şanţuri şi podeţele de la intrarea curţilor: nici nu mai semănau a uliţe, ci a fâşii late de câmpie, acoperite de covorul alb şi gros.

Toate casele din sat par mai mici – ca şi când s-ar fi cufundat – şi au căzut într-un somn adânc sub acoperişurile grele de zăpadă, cu straşinile mai aproape de pământ.

Cine a văzut satul în toamnă, ori chiar cu două săptămâni înainte de Crăciun, nu l-ar mai cunoaşte: e un sat străin. Pare o arătare de pe alt tărâm, străin şi localnicilor, dar mai ales copiilor, care nu se mai satură să privească noua înfăţişare: portiţele, gardurile, şurile, şoproanele – oriunde a fost un acoperiş – se pitulează acum sub învălişul greu de omăt, cufundate într-o pace adâncă.

Copiii mai mici privesc prin fereastră minunea de afară, cei mai mărişori iasă şi în curte să vadă, dar repede li se înroşesc urechile.

Odată cu încetarea ninsorii, s-a înseninat şi s-a pus pe un pui de ger, să li se lipească degetele pe clanţa de fier a uşii. Intrau curând în casă tropotind din cizmuliţele tivite la tureac, sus, cu piele roşie, şi cărora în sat li se spune călţuni. Numai fetiţele purtau cizmuliţe.

Gerul se înălţase tare deasupra satului, şi din hoarnele ce ieşeau prin acoperişurile albe se înălţau suluri drepte de fum. Nu mişca nimic în văzduh. Vânturile, după ce spulberară câteva zile zăpada, ridicând troiene lungi şi înalte, ca nişte întărituri ale iernii, se mistuiră undeva după orizont.

Nicio mişcare pe uliţi, câteva zile, până a ţinut gerul cel mare. Satul părea pustiu, aruncat şi încremenit în groaza asta, de o putere peste fire.

Apoi frigul se slobozi binişor şi oamenii, scoţându-şi săniile de sub adăpostul şoproanelor, începură să le încarce cu gunoi.

Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurilor, erau grămezi, mai mari sau mai mici de gunoi, după câte vite avea fiecare plugar.

Nu era niciun drum de sanie, dar se făcu în grabă, talpa săniilor nu se cufunda în zăpada îngheţată, ci luneca pe deasupra ei. În schimb vitele trebuiră potcovite. Zile în şir răsunară cele trei făurişti din sat, cântecul ciocanului tiuia ascuţit în văzduh.

Pe uliţele mai umblate de sanie se iviră dungi albastre, care străluceau în razele piezişe ale soarelui cu dinţi, încât îţi luau vederea. Era lunecuşul lăsat de tălpile late de lemn, care nu erau ferecate cu rafuri de fier, şi care, la cotituri, se întoroiau, părând că vreau să se învârte în jurul lor.

Distibuie pe: