La seceriş, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

La seceriş, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Văzduhul înalt – fumuriu la poalele boltiturii – a încremenit deasupra lumii albastru, inundat de lumină tare, ce izvorăşte de pretutindeni din înălţimi, nu numai din argintul jucăuş al soarelui. Pleoapele coboară instinctiv şi ochiul mijeşte, ca de somn, privind parcă ostenit prin tăietura îngustă.

Se apropie miezul zilei şi căldura creşte mereu. Din marginea lanurilor de grâu, satul se vede în vale ca într-o ceaţă rară, subţire, cu casele ascunse în pomet, ca pete de var unde şi unde. Numai clopotniţa, cu acoperişul de tinichea albă, arde în valuri tremurătoare de lumină, care se desprind mereu, ca dintr-un izvor nesecat şi se pierd în aer.

E în toiul secerii şi din lanurile de grâu, din crucile şi clăile de snopi, s-a împânzit în aer mireasma boabelor coapte, a spicelor pline şi grele, ca o aromă a vieţii celei nouă, cu o adiere de pâne proaspătă. Hotarul satului e împărţit, afară de păşune, în trei table pentru grâu, porumb şi ogoare, aşa cum a rămas din vechime. Acum tot satul era în lanul nesfârşit de grâu, cu bărbaţi, cu femei, cu copilandri, şi în multe părţi cu sugaci, cari dormeau înfăşaţi la umbra clăilor de snopi, gângureau ori scânceau, iar cei mai treji strigau flămânzi, repede şi tare, ca nişte broaşte ciudate la marginea bălţii.

Cu secera albă la zimţi, fulgerând în lumina soarelui, pe umbră, femei tinere se grăbeau, şi de ici şi de colo, către orăcăitul cu care văzduhul nu era obişnuit. Dintr-o mişcare, îşi tocmeau năframa pe cap şi se grăbeau, cu umbletul mlădios, alintat parcă. Unele erau tinere de tot, ca nişte mlădiţe. Obrajii le ardeau, răcoriţi totuşi după ce se ridicaseră din şirul secerătorilor, unde căldura dogorea şi din holda înaltă.

Secerătorii erau împrăştiaţi fiecare pe tabla lor de grâu. Prin lanul nesfârşit erau delniţe secerate, cu snopii clădiţi în cruci, cu alţii ridicaţi numai în picioare, în urma secerătorilor, cele mai multe cu secerătorii înşiruiţi în faţa peretelui de holdă.

Se făcuse grâu bun, cu paiul înalt, cu spicul greu, încârligat spre pământ.

Dogoreala văzduhului grăbise coacerea şi oamenii, mulţi, secerau nu numai ziua, ci şi noaptea, după ce se arăta luna plină, enormă, sângerie la început, când se ivea de după Măgura mare, apoi tot mai albă şi mai subţire, să poţi vedea prin discul ei.

Se apropia amiaza şi tot mai multe femei răsăreau prin lanuri cu dăsagi sau traiste în spate, cu coşuri în mână, acoperite cu merindeţe albe. La umbra unor snopi – umbră săracă – aşterneau masa şi chemau pe secerători.

Fierturi acrişoare, de salată, de fasole verde, cu mămăligă caldă încă, îi răcoreau pe muncitori, cari, după ce le sorbeau tăcuţi din blide, căpătau glas şi, cu larmă destulă, veseli, se înfruptau mai departe cu mămăligă cu brânză sau pâne cu slănină.

Distibuie pe: