Lăsat de sec, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Lăsat de sec, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Pagini literare”, nr. 4 din aprilie 1937, cu titlul: La lăsat de sec.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940, cu titlul Lăsat de sec.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Toată ziua am umblat prin curte, prin grădina mare, cât o moşie, plină de pomi de vrâste deosebite. Mă opream lângă cei bătrâni, pe care îi cunoşteam şi-i cercetam cu luare aminte. Puţină schimbare: câteva crengi retezate. N-au mai crescut, nu s-au mai îngroşat, crengile doar erau mai roase, şi poate coaja mai scorţoasă, mai crăpată. Încolo – aceiaşi, ca şi înainte cu zece ani.

În schimb, cei tineri, sădiţi ori altoiţi acum zece ani, să nu-i mai cunosc! îşi lărgiră şi înălţară coroana şi îşi îngroşară trunchiul. Erau îmbrăcaţi în coajă netedă, subţire ca o peliţă de fată tânără. Crengile, bătucite de muguri, gata să pleznească. Ei luminau în soarele tânăr din gura primăverii, din cleiul amărâu de care se şi lipiseră musculiţe.

Grădina aceea de pomi era mândria familiei noastre. Se ştia că cei dintâi pomi i-a sădit aici un strămoş, Pavel, care venise dintr-un sat străin şi se însura la noi. Apoi moşul Damian, care fusese pădurar, a lucrat cu puieţi sălbatici şi a altoit vreo două sute. Aceştia s-au dovedit cei mai trainici. Pe urmă, tata dădea ajutor învăţătorului în grădina de pomi a şcoalei – de la tata învăţase şi el meşteşugul altoitului – şi avea altoi câţi îi trebuiau. El încunjură cu pomi şi ogoarele ce le aveau în hotarul satului. Meşteşugul altoitului trecu la Ilarie, şi avea să se continue la fiul său, Ioniţă, care se pricepea de-acum, lucru mare.

De când îmi aduc aminte n-am văzut în grădina noastră nici crengi uscate, nici trunchiuri în putrezire, nici pomi răniţi ori schilozi, cum se văd în atâtea grădini pe sate. Ferestrăul şi securea îşi făceau la vreme datoria, precum şi târnăcopul şi hârleţul la scoaterea rădăcinilor.

Aveam pivniţe, unde stăteau unele soiuri de mere, până la Rusalii, proaspete ca şi când le-ai fi cules atunci de pe pom. Dar cele mai multe le vindeam toamna cu preţuri bune.

Sosisem numai din preziua şi mi-am şi uitat că azi era duminică. Ilarie îmi mărturisi că nu se îndurase să mă trezească, la sunetul clopotelor. Ştia că-s zdrobit de drum şi s-a dus singur la biserică.

Acum, spre seară, mă simţeam ostenit şi ameţit. Toată ziua mă bătură vânturile umede, cu miros de verdeaţă încolţită, ale primăverii, şi razele piezişe, pline de pârleală, ale soarelui. Ca şi când ai fi pus vin nou în burduf vechi, aşa se moleşiseră mădularele bătrâne de tăria vieţii celei nouă.

Intrai în casă pe înserate şi ne puserăm la cină devreme, voind să mă dau odihnei. Era dumineca lăsatului secului de brânză, şi mâneam ouă fierte tari, cum e legea românească la această prindere de post. Dar nu-mi era foame. Moleşala din trup mă cufundă între somn şi trezie. Ilarie povestea noutăţi de prin sat, întâmplări, de când n-am mai fost eu pe-aici.

Glasul lui, deşi lângă mine, venea de undeva de departe, învăluit. Vorbele nu le puteam pricepe. Noroc că povestea întins, nebăgând seama dacă-l aud sau ba.

Distibuie pe: