George Coşbuc a rămas în literatura română nu numai ca scriitor şi publicist, ci şi ca un distins traducător al unor valoroase opere din literatura universală. Poezia originală compune, în principal, universul spiritual al satului ardelenesc, într-o viziune idealizată, înfrumuseţată de un optimism exagerat, în antiteză deplină cu viziunea tragică şi mesianică a lui Octavian Goga.

Originalitatea creaţiei lirice a lui Coşbuc constă în inovaţia prozodică şi mai ales în acordul perfect dintre conştiinţa poetului şi aspiraţiile poporului său, aşa cum însuşi mărturisea: „Sunt suflet în sufletul neamului meu / Şi-i cânt bucuria şi-amarul / […] / Sunt inimă-n inima neamului meu / Şi-i cânt şi iubirea şi ura” (Poetul).

Din punct de vedere compoziţional, George Călinescu remarcă o particularitate inedită a poeziei lui George Coşbuc şi anume lirismul obiectiv. Prin această nouă tehnică lirică se realizează o poezie obiectivă, în afara conştiinţei eului liric şi independent de ea, cu alte cuvinte, comunicarea stărilor, sentimentelor, ideilor acestuia se face prin intermediul altor personaje, dar atitudinea creatorului rămâne lirică.

Cele mai multe dintre poeziile coşbuciene sunt „numai superficial epice”, alcătuite din „nişte monoloage” care ilustrează „lirismul în forma aceasta obiectivă”, un mecanism al „mişcărilor sufleteşti” exprimate prin intermediul unor „voci”, „măşti”, personaje care monologhează.

Poezia Mânioasă a fost publicată mai întâi în revista „Tribuna” din Sibiu, în 1889, apoi inclusă în volumul de debut al lui Coşbuc, Balade şi idile, apărut în 1893. Discursul poetic reflectă lirica „măştilor”, întrucât eul liric îşi exprimă sentimentul de iubire prin intermediul unui personaj („mască”): flăcăul îndrăgostit de o frumoasă fată din sat, Lina.

Monologul confesiv al tânărului include textul în lirism subiectiv, susţinut de prezenţa pronumelor şi verbelor la persoana I, accentuând astfel înfrigurarea interioară a îndrăgostitului: „mi”, „mă”, „la mine”, „să merg”, „întreb”, „mă mir”, „întâlnii”, „am dat”, „am cerut”, „vedeam”, „ştiu”, „am făcut” etc. Flăcăul vorbeşte cu sine însuşi, modalitate estetică numită soliîoc (monolog), se frământă, se chinuie, în timp ce glasul, ochii, întreaga fiinţă a iubitei îl urmăresc obsesiv, reflectate în elementele naturii.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetictransfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică a eului liric prin intermediul unui flăcău îndrăgostit, Coşbuc interpretând reflectarea profundă a sentimentului de iubire în stări emoţionale profunde, utilizând funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor, fonemelor şi culorilor.

Titlul

Titlul Mânioasă sugerează portretul-simbol al oricărei fete îndrăgostite, care-şi incită iubitul-prin atitudini capricioase, cu scopul de a-l determina să aibă un comportament controlat, care să nu lezeze sensibilitatea accentuată a tinerei. Mai sugestiv ar fi reieşit semnificaţia titlului din strofa eliminată de poet (nu mai figurează în varianta definitivă), în care flăcăul îşi face o autoanaliză, o trecere în revistă a eventualelor vini care ar fi putut-o „mânia” pe iubita lui: „M-a văzut cu altă fată / Am vorbit-o rău vreodată?”.

George Coşbuc

Nicolae Manolescu apreciază că personajele lui Coşbuc, aparţinând poeziei epice, sunt tipuri reprezentative pentru o categorie umană, iar nu indivizi anume: „Nu contează insul, ci specia, clasa sau genul din care el face parte. […] Numele li s-ar putea scrie cu majuscule: Ingenua, Cocheta, Mânioasa, Duşmancele etc.” Personajele înzestrate cu o trăsătură psihologică sau comportamentală ilustrând „un caracter” sunt specifice clasicismului,estetică evidentă în această poezie.

Tema

Tema este un adevărat „document sufletesc”, în care îndrăgostitul face greşeala de a lua în serios împotrivirile simulate ale iubitei, capriciile ei seducătoare, care-i creează frământări şi zbucium interior, amplificate de incapacitatea lui de a-i înţelege atitudinea.

Structura şi compoziţia textului poetic

Compoziţional, poezia Mânioasă este structurată în trei strofe lungi, de câte opt versuri fiecare.

Prima strofă

În prima strofă a poeziei domină elementele de pastel, tabloul natural având rolul de a „oglindi” chipul iubitei, portret realizat într-un limbaj popular, specific idilei dintre un flăcău şi o fată de la ţară. Forma verbului la viitorul popular „Am să merg mai înspre seară” constituie incipitul poeziei şi sugerează dragostea flăcăului pentru Lina, al cărei glas seamănă cu viersul privighetorii. Tânărul este descumpănit de comportamentul Linei, care se ascunde de el şi nu vrea să-i vorbească, stare emoţională crescândă şi ilustrată prin două versuri-refren, care se constituie în laitmotivul poeziei: „Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult!”; „Şi mă mir – ce i-am făcut!”.

Portretul iubitei este realizat prin elemente descriptive preluate din natură, armonia omului cu natura înconjurătoare fiind o caracteristică esenţială a poeziei populare. Imaginea auditivă a trilului ciocârliei sugerează glasul încântător al fetei, care-l vrăjeşte pe îndrăgostit: „în privighetori să-mi pară / Glasul Linei că-l ascult!”. Farmecul tinerei este dezvăluit prin imaginea cinetică a vântului, care îi înfioară altiţa şi-i desenează pe obraz o floare din cosiţă: „Sălta-n vânt a ei altiţă, / Vântul îi sălta-n cosiţă / Şi-i făcea floare-n obraz”.

Strofa a doua

Strofa a doua începe cu metafora florii de cicoare, a cărei culoare albastră îi evocă îndrăgostitului ochii minunaţi ai iubitei: „Ochii unui înger scump / Au albastrul de cicoare, / Şi cicoare vreau să rump!”. Imaginea vizuală îi amplifică flăcăului starea de derută, de buimăceală, provocată de atitudinea distantă a fetei: Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!”.

Lina refuză cu fermitate fragii pe care-i oferă iubitul („Na-le! / Ţi-am cerut eu ţie fragi?”) şi, privind cu timiditate „tot spre poala rochii”, tace ostentativ, doar ochii-i umblă „ca la şerpi”. Îndrăgostitul este din ce în ce mai tulburat, nu-şi explică atitudinea rece a iubitei lui, ilustrată prin elemente nonverbale: privirea furişată şi lipsită de francheţe („Ochii […] / Priveau tot spre poala rochii), rotirea neliniştită a ochilor („Umblă ochii / Ca la şerpi, îi umblă ochii”) şi tăcerea ostentativă („S-a pus Lina pe tăcut”). Nedumerirea şi indignarea flăcăului se amplifică, stări redate prin laitmotivul „Şi mă mir – ce i-am făcut!”.

Strofa a treia

Strofa a treia ilustrează disperarea îndrăgostitului, care doreşte să-şi întâlnească iubita, să stea de vorbă „în prag” şi să fie luminaţi de luna plină: „Mai ştiu eu ce-aştept în prag!”. Altădată, când iubirea lor clocotea de emoţie, Lina venea să-şi vadă iubitul, furişându-se din casă de îndată ce adormea mama ei: „Alte daţi suna zăvorul; / Lina pe furiş, ca dorul, / Păşea-n degete pridvorul / Şi la mine-n prag venea, / Mamă-sa cât ce-adormea”.

Astăzi, flăcăul este bolnav de supărare, îşi simte capul greu „ca de lut” şi îşi aşteaptă deznădăjduit iubita care „nu vine, / Nu mai vine!”. Repetiţia verbului la forma negativă, „nu mai vine”, accentuează până la apogeu starea dezolantă, prăbuşirea interioară şi suferinţa flăcăului provocate de „absenţa nemotivată” a iubitei, fiind frământat şi de cauzele necunoscute ale indiferenţei afişate de aceasta, redate prin laitmotivul: „Şi mă mir ce i-am făcut!”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea

Expresivitatea poeziei se defineşte prin modurile şi timpurile verbelor, care dau poeziei sensuri ideatice şi dinamism. Interferenţa modurilor şi timpurilor verbale accentuează vitalitatea şi încordarea personajelor: verbe la prezentul gnomic (exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal) – „ascult”, „ştiu”, „întreb”, „mă mir”, la trecut – „sălta”, am făcut”, „am dat”, „a zis”, „am cerut”, vedeam”, „adormea”. Modurile conjunctiv şi condiţional optativ ilustrează dorinţa puternică a flăcăului îndrăgostit de a-şi realiza aspiraţia împlinirii cuplului: „să merg”, „să-mi pară”, „aş vrea”, „să mă vezi”.

Registrul stilistic

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate: „laz”, „rump”, „s-a pus […] pe tăcut”, „îi umblă ochii”, „pe furiş”, „pribeag”. Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de diminutivele populare – „portiţă”, „cosiţă” -, de epitetele – „ochii frumoşi şi dragi”, „lună plină”, „înger scump”, de comparaţiile: „umblă ochii ca la şerpi”; „Lina pe furiş, ca dorul, / Păşea-n degete pridvorul”.

În poezia Mânioasă, George Coşbuc reuneşte clasicismul şi romantismul târziu, prin personajul exponenţial („caracter”), prin idila romantică şi registrul popular al discursului liric, ceea ce înscrie această creaţie în epoca literară a prelungirii romantismului şi clasicismului.

Prozodia

Măsura versurilor este de 9 silabe, iar rima este variată în fiecare strofa: rimă încrucişată combinată cu versuri fără rimă.

Poezia erotică, pe care George Călinescu o percepe ca pe „o poezie teatrală”, este interpretată de Tudor Vianu ca „expresia sentimentelor individuale ce se organizează la el prin mijlocirea unui «rol» sau de sub o «mască»”.

Distibuie pe: