Marginele, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Marginele, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 1-2 din 28 februarie 1927.

A apărut pentru prima oară în volum în De vorbă cu Ilarie în1941.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În ziua aceea m-am străduit zadarnic, alăturea de rubedenia mea, să împăcăm pe un nepot peste care dădură deodată mai multe năcazuri: pierdu un proces, îi muri o mândreţe de bou, iar copilul cel mai mare îi rugise de la oraş, unde fusese dat la liceu. Toate acestea în mai puţin de o săptămână.

Nici îndemnurile mele, nici pildele lui Ilarie n-au prins. Nepotul rămase împietrit în durerea lui. Era un om deştept şi harnic şi cu mult avânt de voinţă. Şi nu mă puteam destul mira că se lasă aşa de înfrânt de soartă.

Venirăm trişti la casa părintească şi în seara aceea abia preţui cina un pahar de lapte. Ceva amar îmi trecea prin suflet, ca o aromă a înfrângerilor mele din trecut, deşi de mult mă împăcasem cu ele. Şezurăm, cu Ilarie, pe podmolul de sub streşină şi tăcurăm multă vreme, duşi de gândurile noastre.

– N-am voit să te supăr, bădiţă Vasilie, şi am venit cu dumneata! După capul meu nu mă duceam şi nu te-aş fi lăsat nici pe dumneata. Ştiam că e în zadar!

Rubedenia mea îşi ridică pălăria cu margini late, clătină din cap şi, după ce se scarpină o clipă în creştetul capului, îşi puse iar pălăria.

– Ştiam că nu ajutăm la nimic, zise el din nou.

– Mă gândeam că o vorbă de încurajare nu-i strică, zic eu, năcăjit mereu că n-am putut fi de folos.

– Eu ştiam, bădiţă Vasilie! În supărări mari nime nu-ţi poate ajuta, numai tu singur. Dar la nepotul nostru, Iordan, e mai mult decât o supărare grea. El s-a izbit, mi se pare pentru întâia oară, de marginile care nu pot fi trecute în viaţă. De aceea e aşa de înfrânt.

– Ce margini, Ilarie?

– Acele care ni-s puse să nu le putem trece. Ce crezi dumneata, că el s-a înnegrit la gând şi la inimă numai pentru pagubele suferite? Pentru boul care i-a crăpat de prea multă luţernă? Pentru cele câteva mii pierdute cu procesul? Pentru fuga broscoiului acela de la şcoală? Nu, bădiţă Vasilie, crede-mă pe mine! S-a izbit de margini şi asta e tot.

Îl ascultam şi nu-l înţelegeam ce voieşte să spună. Îi plăcea lui Ilarie să vorbească adeseori în dodii şi uneori îmi era chiar necaz de uşurinţa cu care-şi ascundea gândurile.

– Vorbeşte lămurit, Ilarie, azi sunt prea supărat să te aud cum te joci cu vorbele!

– Dar nu-i niciun joc, bădiţul meu, e curatul adevăr! Şi ştiu că nici dumneata nu eşti străin de el. Omul, de când începe a gândi, tot creşte în el însuşi; piedecile ce i se pun în cale în anii tinereţii şi ai întâiei bărbaţii, nu le ia în seamă, chiar când s-a împiedecat de ele şi a căzut. El merge tot înainte. E gata să facă cotituri mari şi încâlcite, numai să ajungă la un pas mai departe. Îi place să crească, să se simtă tot mai mare şi mat tare şi ochii lui iscodesc mereu viitorul. Puţin îl mai pasă de trecut şi chiar de ziua de azi. Orice om, bădiţă Vasilie, vrea să fie un biruitor!

Distibuie pe: