Mărunţelu nicăieri, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mărunţelu nicăieri, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 23-24 din decembrie 1924, cu titlul Mărunţelu nicăiri.

A apărut pentru prima oară în volum în Povestirile lui Mărunţelu în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În anul acela se topise zăpada decuvreme. La începutul lunii mai, primăvara năvălise toată în ţară. N-au mai putut s-o ţină legată vânturile îngheţate de la miazănoapte; dar, că fusese straşnic încătuşată se vedea bine, după felul cum dăduse buzna peste ţară, s-o scalde în lumină, în căldură şi în strălucire. În două săptămâni ştiu c-a lucrat, ziua-noaptea, să se spetească de muncă, nu alta. A pornit pâraiele, a înverzit câmpiile, a umflat mugurii la pomi, a împodobit ramurile sălciilor din vale cu frunzişoare lungureţe, gălbioare cumu-i gândăcelul de april. Noaptea descărca peste ţară ploi mirositoare, trimitea vânturi călduţe, iar ziua nu mai ştia de capul ei unde să alerge! Cânta în răchiţi, în murmurul pâraielor, ridica o mireasmă de verdeaţă proaspătă în lunci. Înălţa neguri albe din pământul umed. Se topea în mii de străluciri în văzduh. Scotea la portiţe pe moşnegii bătrâni, îi punea pe copii să fugă pe uliţi, de le sfârâiau tălpile desculţe, pe lângă gităzile de paie pusese pe găini să cotcodăcească, credeai că arde.

Harnică primăvară, n-am ce zice!

Într-o luni dimineaţă de la începutul lunii mai, copiii din Colibiţa veniră la şcoală, ca de obicei, înainte de sunatul clopoţelului. Ce mai jocuri trăgeau în curtea largă şi bătucită a şcolii de când se desprimăvărase! Şi era o larmă de abia răzbătea prin ea sunetul clopoţelului, când zmâncea de funie un omuleţ adus de spate, c-o pălărie în cap, lată cât o plăcintă, cu picioarele subţi cam crăcănate, cu o barbă sură şi ascuţită, ca de ţap. Era însuşi dascălul satului, domnul Mărgineanu, căruia oamenii, pentru statura lui cea mică, îi spuneau Mărunţelu. El însuşi se obişnuise cu numele ăsta şi-i plăcea şi dacă-l chemai pe numele adevărat, adeseori nu răspundea.

În dimineaţa asta de luni, copiii se putură juca mult şi bine, nimeni nu veni să tragă clopoţelul.

Soarele se ridica deasupra frasinului de la poarta şcolii şi, în curte, larma, tăiată mereu de strigăte argintii, în loc să scadă creştea mereu. Oamenii cari treceau pe lângă şcoală se opreau şi se uitau miraţi. Pe vremea asta copiii erau totdeauna în şcoală.

– Unde-i dascălul?

– Unde-i Mărunţelu? întreba câte unul. Dar nimeni nu-i auzea.

Într-un târziu trecu pe-acolo preotul satului, puse pe-un copil să sune clopoţelul. Ei statură o clipă din joc, ascultară, apoi se amestecară şi se împestriţară în fugă spre intrarea şcolii, ca un stol de vrăbii zburătărite. Numai doi-trei văzură pe preot când dădu porunca. Credeau că dascălul trăsese clopoţelul. Şi acum, strâmtorindu-se pe uşa şcolii, câte cinci-şase deodată, spuneau înflăcăraţi:

– Bună dimineaţa… sărut mâna!

Crezând că-i Mărunţelu în clasă, începură salutul obişnuit, dar văzând pe preot, repede o-ntorceau pe bineţele cu care-l întâmpinau de obicei.

Distibuie pe: