Mărunţelu se pregăteşte de povestit, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mărunţelu se pregăteşte de povestit, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Povestirile lui Mărunţelu în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Să nu vă miraţi de câte vă voi spune eu, măi copii, că multe sunt în lume ce noi nu cunoaştem şi ni se arată numai arereori, poate numai o dată într-o viaţă de om! zise dascălul Mărunţelu, când începu din nou şcoala, după ascunderea lui de atâtea zile. Este între voi vreun copil sau copilă care să nu fi visat niciodată?

Şcolarii îl priviră zâmbind, apoi se uitară în bancă unul la altul şi se cotiră să dea răspuns vreunul.

– Ei, nu vă aduceţi aminte?

– Ba ne aducem, domnule! ziseră mai mulţi.

– Toţi vă aduceţi aminte? Să ridice degetul care ştie să-mi spună un vis de-al lui.

În grabă, se ridică în şcoală o pădure de degete.

– Bun! Spune-mi tu, Niculiţa Podarului!

Într-o bancă de prin mijlocul sălii, se ridică un băieţel de vreo zece ani, tare sprâncenat.

– Aşteaptă puţin, Niculiţă! Am uitat să vă spun să nu-mi povestiţi visuri de toate zilele, că aţi mâncat lapte cu mămăligă, că v-au fugărit nişte câini, că v-aţi bătut cu cineva, că aţi fost cu oile. Astea pot fi visuri şi pot să nu fie decât amintiri de peste zi. Mie-mi trebuiesc visuri mai ciudate. Ştii vreunul, Niculiţă, ori să întreb pe altul?

– Ştiu, domnule!

– Dacă ştii, dă-i drumul! Şcolarul îşi încruntă fruntea:

– Eu am visat odată, domnule, că se bătea cocoşul nostru cel roşu cu cocoşul vecinului, care zburase de pe gard la noi în curte. Dă ştii cum se băteau? Să se omoare, nu alta! Îşi sfâşiară crestele şi pe jos era numai sânge şi pene, şi ei tot săreau încă unul la altul, cu grumazii întinşi până la pământ. Găinile se adunară sub streaşină gardului, zburlite şi înfricate. Deodată boboşa noastră, care fusese cloşcă şi de-abia îşi lăsase puii, sare între cocoşi şi începe să-i hâşeiască, întocmai cum făcea şi bunica la bătaie de cocoşi. I-a despărţit şi a fugărit pe al vecinului până la gard. Dar ăla, în loc să cucurige de pe streaşină gardului unde zburase, a vorbit cu grai omenesc: – Urâto, urâto, urâto! Apoi a zburat în curte la ei. Şcolarii începură să râdă înveseliţi.

Distibuie pe: