Meşterii cântării, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Meşterii cântării, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 23-24 din 25 decembrie 1925.

A apărut pentru prima oară în volum în Povestirile lui Mărunţelu în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În ziua următoare, Mărunţelu începu a povesti:

– Nu ştiu cât voi fi dormit. Nu ştiu dacă eram treaz sau visam. Dat auzeam un freamăt dulce şi lin, mângâietor şi plin de mireasmă copilărească. Era un cântec abia înfiripat. Se înălţa domol şi iar se stingea, pentru a începe din nou. Era un şopot nevinovat, un fâşeit încet, care-mi picura neîncetat în suflet câte-un picur de miere, ca şi când s-ar prelinge dintr-un fagure.

Adeseori, în serile de primăvară, când stai trântit pe pajiştea tânără şi grasă, în urma oilor care retează dornice iarba proaspătă, auzi un astfel de murmur lin ca o adiere, pornind şi din firicele mai înalte de iarbă, şi din tufişurile încunjurătoare.

O copiliță cu părul bălai creţ, cu ochii vineţi, cu obrajii albi împurpuraţi, se apropie de mine într-un mers legănat, potolit, ca şi când ar fi umblat în vis. Ea cânta.

– Îţi place, domnule, cântarea mea? îmi zise ea surâzând. Crezui că-i un înger şi încercai să mă închin. Dar mâinile părea că-mi erau legale.

– Nu te închina, că numai în faţa lui dumnezeu se cade să te închini! îmi zise copilita.

Mă uitai mai bine la ea: tare mai semăna cu o fetiţă de şcoală, pe care am plâns-o mult când a murit. O chema Anuţa, dar voi n-aţi apucat-o. A murit de mult.

Începu să cânte din nou şi simţii o adiere cerească pe faţa mea.

– Nu sunt cine gândeşti dumneata! îmi zise ea oprindu-se din cântec. Dar te cunosc şi mă cunoşti de mult. Eu sunt fiica cea mai tânără a vântului.

– După cum mângâie şi adie cântecul tău, ai crede că eşti Boarea.

Copilița râse şi-şi dădu capul pe spate:

– Da, sunt Boarea. Îmi pare bine că mă cunoşti.

– Drept să-ţi spun, nu m-am gândit niciodată să te văd în chip de copilă.

– Dar cum! Mă credeai o fată mare? N-ai simţit totdeauna din suflarea mea o putere abia copilărească? Nici nu-i putere, e abia o mângâiere. Sunt fragedă la trup şi la vârstă, ca lucrurile pe cari mi-e dat să le învăţ să cânte. La şcoala mea sunt date la învăţătură firicelele de iarbă, păiuşul înalt şi înspicat, dar subţire şi delicat, florile cari abia şi-au deschis ochii, trestiişul fraged, crenguţele ce cresc în primăvară… Eu le învăţ pe toate să cânte, şi cine ar putea vorbi mai pe-nţeles cu copiii tineri decât un alt copil? Un dascăl mai mare, mai tare, uşor ar putea frânge firicelele fragede, cercând să le înveţe cum să se îndoaie, şi le-ar putea asurzi vrând să le înveţe cum să susure dulce, cum să foşnească domol, după puterile lor.

– Le înveţi bine, n-am ce zice! De câte ori n-am ascultat cântecul lor, când tu adiai printre ele în serile de primăvară şi de vară! Până noaptea târziu ascultam. Pagubă că îmbătrânesc şi-mi slăbeşte auzul. Multe suspine dulci am auzit eu în susurul firicelelor de iarbă. De altfel, te cunosc numai după cântat.

Distibuie pe: