Mieii, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mieii, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Pagini literare”, nr. 12 din decembrie 1937. Deschide numărul.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Dănuţ, nepotul lui Ilarie, e trântit în pridvor, plânge cu şiroaie, şi zbiară. Afară plouă des. În curte-i tină.

În răstimpuri tace, cu urechea întinsă, ascultă. Dar nu aude ce aşteaptă, şi iar trâmbiţează, şi se zvârcoleşte pe nisipul pridvorului.

De când îşi tot duce mânile la ochi, pe obrazul plin de lacrimi, s-a mâzgălit tot, pare un copil schimbat.

Cei din casă sunt toţi după treburi, prin grădină, prin curte. Nimeni nu-i mai are grija.

Mă apropiu, să-l îmbunez.

– Măi Dănuţ, nu fi tu prost! De unde să-ţi dea miel, dacă nu este? Aşteaptă şi tu până de seară, când vor veni mieii acasă.

El plânge mai tare; dă din mâni şi din picioare.

– Mielul meu! Să aducă mielul!

– Dacă eşti ficior, n-ar trebui să plângi şi să ceri. Cine-i ficior, merge el şi îşi prinde mielul.

Dănuţ tace un răstimp, gândindu-se parcă la vorbele mele. Pe sub gene, mă priveşte.

– Păi, da! Nu-i treabă de ficior să plângi şi să ceri de la alţii.

– Da’ l-au dus la pădure cu oile! zise el, suspinând.

– Nu-i nimic! Cine-i ficior, îşi ia bâta în mână şi pleacă la pădure şi-şi prinde mielul.

Copilul tace, se uită în pământ, şi pare ruşinat.

– Da’ io nu-l pot plinde! zise el, într-un târziu.

– Nu-i nimic, ţi-l prinde sluga, numai să te vadă odată acolo …

Scena se repetă de dimineţi în şir. Dănuţ se scoală mereu după ce a plecat sluguliţa cu oile la păscut. Serile, adormea cu braţul după capul unui miel bălan. Se-nvăţaseră amândoi, de când era mielul de câteva zile. Abia-l lăsa din braţe să sugă. Dar de vreo două săptămâni, oile mergeau la păşune. Câmpul înverzise, soarele încălzea şi mieii erau mărişori.

A lui Dănuţ fu răsadul cel dintâi în primăvara aceea. După ce crescuse mărişor, sluguliţa îl prindea tot mai greu să i-l aducă. Uneori prindea alţii mai mici. Dar copilul ţinea la mielul lui. Îl cunoştea dintre vreo treizeci. Era oacheş pe la ochi, cu coada tărcată, şi pintenog de un picior.

Dar acum se isprăvise! Peste zi curtea, grădina şurii erau pustii.

Dănuţ nu se putea mângâia, şi se topea cu ceasurile. Mai căpăta şi câte-o flişcăneală, când de la mama-sa, când de la bunic. Dar nu se putea potoli.

Se vede că leacul tuturor necazurilor şi durerilor mari e unul singur: timpul! Cu trecerea zilelor, copilul nu mai ţipa, nu mai plângea dimineaţa, ci părea tot mai îngândurat.

Într-o seară, aduse dintr-un ungheţ cârja bunicului şi o ascunse la el subt pat. Nu voia să se desculţe.

Distibuie pe: