Nemulţumirea profundă a ţărănimii exploatate, manifestată în tot cursul secolului al XVIII-lea prin diferitele forme ale luptei de clasă – procese, nesupunerea la muncă, fuga în masă, răscoale locale – a izbucnit în 1821 într-o puternică mişcare îndreptată în acelaşi timp împotriva orânduirii feudale şi împotriva stăpânirii otomane. Cum regimul feudal era apărat de dominaţia otomană, adversarii săi mai conştienţi şi-au dat seama că, pentru a ataca direct şi cu succes feudalitatea şi pentru a emancipa producţia şi comerţul de îngrădirile sistemului feudal, era nevoie ca stăpânirea otomană să fie răsturnată. Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu n-a fost numai o răscoală ţărănească, ci o insurecţie generală, socială şi naţională, la care au participat toate categoriile sociale interesate în abolirea feudalismului, la început chiar şi boierii angajaţi în producţia pentru piaţă.

Mişcarea din 1821 a fost izbucnirea revoluţionară a crizei sociale şi politice a orânduirii feudale din ţările române. Dar o situaţie asemănătoare se crease în toată Turcia europeană, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, a formării clasei burgheze şi a întăririi mişcărilor naţionale. După eşecul diferitelor încercări izolate de a scutura dominaţia otomană, era firesc ca popoarele creştine din Imperiul Otoman să ajungă la ideea de a-şi uni forţele într-o luptă comună pentru cucerirea independenţei lor naţionale. În cadrul acestui plan general şi în înţelegere cu Eteria grecească a început mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu.

O parte a boierimii legată de vechile rânduieli n-a văzut în mişcarea lui Tudor Vladimirescu decât o „faptă tâlhărească”. Dar când oamenii „du prin sate câţi era necăjiţi şi asupriţi de slujbaşii domneşti” s-au ridicat „asupra boierilor ţării, să-i piarză şi să le ia averile”, au înţeles că „ridicarea armelor de către români” era de fapt „războiul săracilor împotriva celor socotiţi bogaţi”. Pentru cercurile clericale, acţiunea lui Tudor Vladimirescu, care „au strâns o seamă de nebuni, vrând să facă dreptate în Ţara Românească”, nu putea fi decât o încercare absurdă. Pentru reprezentanţii burgheziei, care aveau să facă revoluţia din 1848 şi care aveau nevoie de precedente, mişcarea din 1821 a fost o revoluţie naţională, în sensul că a pus capăt domniilor fanariote şi a deschis o nouă epocă în istoria noastră. Nicolae Bălcescu a recunoscut că sarcina principală a mişcării din 1821 a fost eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi el a ignorat aspectul anti-otoman al mişcării.

Prima lucrare istorică închinată evenimentelor din 1821, Istoria Revoluţiunii române de la 1821 de Constantin Aricescu, nu e decât justificarea tezei revoluţionarilor democraţi din 1848. Reflectând ideile burgheziei în ascensiune, Aricescu reduce mişcarea din 1821 la o luptă împotriva regimului fanariot şi a „jafurilor şi nelegiuirilor cu care Turcii şi Grecii chinuiau acest popor”. Prin scopul pe care i-l atribuie – înlăturarea elementelor străine din funcţiile publice şi restaurarea domniilor pământene – mişcarea din 1821 se integra în programul burgheziei, iar prin cauzele pe care i le atribuie – jaful şi nelegiuirile grecilor – răspunderea boierimii e scoasă din cauză. Alianţa burgheziei şi aristocraţiei feudale îşi găseşte expresia chiar şi în opera unui istoric progresist ca Constantin Aricescu.

Nicolae Iorga a redus mişcarea lui Tudor Vladimirescu la „un epizod scurt de iniţiativă şi organizare ţărănească”, la o manifestare a ţărănimii reclamându-şi drepturile din epoca când strămoşii ei erau liberi şi când domnul însuşi era „un ţăran încoronat şi învestmântat în purpură”. Prin această teorie, Nicolae Iorga lua apărarea ţărănimii împotriva boierimii latifundiare din timpul său, dar el o făcea de pe poziţii idealiste şi urmărind un ideal utopic de întoarcere la o stare de lucruri, ideală ea însăşi, din epoca medie, care n-ar fi cunoscut nici feudalitatea, nici lupta de clasă.

A.D. Xenopol a subliniat caracterul social al mişcării lui Tudor, care a urmărit „mântuirea ţăranului din robia boierului” şi n-a făcut nici o deosebire între boierii greci şi români. Dar, negând orice legătură între mişcarea poporului român şi Eteria grecilor, Xenopol susţine că Tudor, luptând contra cârmuirii boierilor, s-a răsculat implicit şi împotriva „regimului neomenos al domniei fanariote”, şi astfel s-a apropiat de boieri. Or, „de îndată însă ce Vladimirescu începe a lucra alăturea cu boierii, el, inspirându-se de interesul lor, dă mişcării sale un caracter mai rostit contra domniei fanariote, schimbând ţinta revoluţiei sale din socială în naţională şi politică”. Cum vom vedea, evenimentele au urmat un curs diametral opus: au început ca o mişcare de eliberare de sub jugul otoman şi, sub influenţa maselor, s-au transformat într-o mişcare precumpănitor socială.

Într-o lucrare publicată în 1945, A. Oţetea a arătat caracterul antiotoman al mişcării din 1821, care, în înţelegere cu Eteria, pornise pentru cucerirea independenţei politice; această teză a fost confirmată prin o serie de documente decisive – ca legământul lui Tudor faţă de Eterie, descoperit în arhivele din Budapesta – şi prin actele consulare şi diplomatice ruse. Astfel, caracterul antiotoman al mişcării a fost acceptat ca un fapt atât de evident, încât nici nu mai avea nevoie de atestare. El a intrat în domeniul public. Dar scoţând în relief aspectul antiotoman al mişcării din 1821 nu s-a prezentat decât o latură a problemei. Documentele noi, publicate în parte de Institutul de istorie al Academiei Române, şi textele inedite ale lui Karl Marx de la Arhiva Marx-Engels din Amsterdam, ne-au permis să înfăţişăm această mişcare şi sub aspect social ca un rezultat al întregii dezvoltări a societăţii româneşti.

Distibuie pe: