George Coşbuc este unul dintre poeţii reprezentativi pentru literatura Transilvaniei, a cărui originalitate constă în ilustrarea lumii satului ardelean, a unei realităţi istorice cu totul aparte în ceea ce priveşte lupta constantă şi îndelungată pentru libertate naţională.

Atracţia pe care literatura folclorică a exercitat-o asupra poetului ardelean s-a concretizat prin creaţiile lirice cu subiecte preluate din poveştile şi legendele populare, Coşbuc intenţionând să scrie o epopee naţională: „M-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveştile poporului şi să le leg astfel, ca să le dau unitate şi extindere de epopee”. Din acest ambiţios proiect, Coşbuc a scris numai două balade culte, cu valoare de capodopere ale creaţiei sale, în care ilustrează artistic două momente esenţiale din viaţa omului: nunta (Nunta Zamfirei) şi moartea (Moartea lui Fulger).

Moartea lui Fulger (1893) este o baladă cultă şi are ca temă ceremonialul înmormântării, cu grave rezonanţe de bocet popular, ilustrat prin tulburătoarea dispariţie prematură a unui erou. Epicul nu se constituie într-un subiect propriu-zis, ci este construit prin gradarea secvenţelor ritualice, care ilustrează intense trăiri emoţionale ale personajelor. Se manifestă astfel, în acest poem, lirismul obiectiv, adică poetul îşi obiectivează sensibilitatea trăind orice emoţie prin personajele care întruchipează simţirea poporului român, credinţele şi ritualurile străbune ce fac parte din practica înmormântării.

George Călinescu remarcă faptul că cele două balade – Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger – sunt „numai superficial epice”, alcătuite ea „nişte monoloage” care ilustrează „lirismul în forma aceasta obiectivă”, un mecanism ar „mişcărilor sufleteşti” exteriorizate în trăirea celor două evenimente majore din viaţa omului: nunta şi moartea. Pe lângă lirismul obiectiv, se manifestă în această baladă o lirică „a rolurilor”, în care eul liric nu se autocomunică şi o lirică „a măştilor”, prin care poetul îşi exprimă ideile şi sentimentele apelând la „o mască”.

Titlul

Titlul ilustrează un moment esenţial din existenţa umană, moartea, iar numele tânărului, Fulger, trimite la ideea unei vieţi prea scurte, dar care a strălucit puternic, asemenea fenomenului naturii precizat atât de direct.

Structură, compoziţie, limbaj artistic

Poemul Moartea lui Fulger este structurat în patruzeci de strofe, fiecare fiind alcătuită din cinci versuri de câte opt silabe şi unul scurt de patru silabe, în finalul strofei. Dacă în Nunta Zamfirei, evenimentul nunţii este privit sub aura miraculosului, a fantasticului, acela al morţii din această baladă este conturat într-un realismcrud, căci moartea este ireversibilă şi definitivă pentru om.

George Coşbuc

Poezia începe cu o strofă-prolog, de un tragism zguduitor, care prevesteşte drama cumplită ce defineşte subiectul baladei. Incipitul creionează înfăţişarea răvăşită şi privirea disperată a solului, care aduce regelui vestea cutremurătoare a morţii fiului şi trupul acestuia, „atâta semn de la război”. Ideea morţii tragice a tânărului erou este sugerată prin metafora corbilor, care constituie un simbol recunoscut: „Şi-n urmă-i corbii croncănind / Aleargă stol”.

Tragedia dispariţiei viteazului Fulger în bătălie este relatată într-un ritm alert, cu notaţii precise, sugestive pentru desfăşurarea rapidă a luptei şi venirea instantanee a morţii: „Pe Fulger mort! Pe-un mal străin / L-a fulgerat un braţ hain! / […] Şi pieptul gol al celui mort / De lănci e plin”. Eul liric exprimă, prin lirica măştilor, tristeţea sfâşietoare a regelui la vederea corpului mutilat al fiului său, încât „de-abia l-a cunoscut”, rămânând înmărmurit de durere. Lumea se prăbuşeşte pentru craiul care se întreabă retoric, nemaiînţelegând rosturile firii, „Cum pier mişeii, dacă pier / Cei buni aşa?”.

Pentru el viaţa nu mai are nici un sens, interogaţiile retorice exprimă prăbuşirea sufletească totală: „De dragul cui să mai trăieşti / Tu soare sfânt?”. Regina mamă (altă „mască” a eului liric) este sfâşiată de durere, părul i-a albit brusc, aleargă deznădăjduită prin iatacuri cu părul despletit, hohotind şi blestemând, strigătul ei disperat depăşind limita suportabilului, „Şi tot palatul plin era / De plâns cumplit”. Aproape de nebunie, mama îşi rupe „vestmântul” şi retrăieşte nopţile de veghe în care îşi aşteptase cu înfrigurare băiatul să se întoarcă de la luptă şi să-l poată strânge în braţe. Ea cuprinde cu disperare şi dragoste trupul mort al fiului şi vrea cu toată fiinţa să fie îngropată împreună cu el: „Nu-l dau din braţe nimănui! / Închideţi-mă-n groapa lui”.

Prin hiperbole, Coşbuc transmite cu mare forţă de sugestie suferinţa cumplită a mamei, care se simte chinuită de neputinţa de a-şi readuce fiul la viaţă, accentuată prin negaţiile de la începutul versurilor: „Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti! / N-ai glas de vifor, să jeleşti; / N-ai mâni’ de fier, ca fier să frângi; / N-ai mări de lacrămi, mări să plângi, / Nu eşti de foc, la piept să-l strângi, / Să-l încălzeşti!”. Aliteraţia bazată pe consoana fricativă „f” şi repetiţia amplifică durerea sfâşietoare simţită în profunzimea sufletului matern: „N-ai mâini de fier, ca fier să frângi”. Ea evidenţiază vitejia şi curajul fiului care se aruncase în luptă mânat de un entuziasm eroic nestăvilit: „Râdeai de moarte prin bătăi, / Dar ea te-a-nvins”.

Datina străveche a priveghiului este relevată prin elementele ritualului strămoşesc privind pregătirea mortului pentru trecerea în lumea cealaltă, prin bocetul mamei: pe pieptul fiului, în care bătuse o inimă neînfricată i-a fost aşezat „colac de grâu”, în locul buzduganului avea acum „făclii de ceară”, iar în mâna care purtase scutul, „Ţi-au pus un ban”, cu care să plătească „vamă peste râu” pentru a putea trece „dincolo”.

Înmormântarea urmează, de asemenea, ritualul tradiţional, întreg poporul fiind prezent ca să-l conducă pe Fulger pe ultimul drum şi ca „să plângă pe-un fecior / De împărat!”. Lirismul obiectiv se manifestă în această secvenţă prin faptul că poetul prezintă, ca un observator din afară, toate aceste obiceiuri care compun ritualul morţii: aşezarea în coşciug, priveghiul, înmormântarea. Coşbuc conturează hiperbolic cortegiul funerar; transmiţând un tragism apoteotic, în fruntea convoiului mortuar mergeau „popi, şirag, cădelniţând” şi citeau „ectenii de comand” (şir de rugăciuni rostite de preot la înmormântare), iar în urma lor veneau „oştenii-n şir”, „sfetnici, şi feciori de crai”, apoi „nat de rând”.

Coşbuc relevă, prin lirica măştilor, confruntarea ideatică între două componente fundamentale ale existenţei, viaţa şi moartea. Comunicarea artistică aparţine poetului, dar exprimarea se realizează prin „masca” mamei. Regina este sfâşiată de durere, suferinţa ei capătă accente paroxistice (intensitate maximă a unui sentiment) prin bocetul cu care-şi plânge fiul iubit şi prin cugetarea exprimată privind condiţia omului în lume. Viaţa omului este trecătoare şi, în ciuda eforturilor, nimeni nu lasă nimic în urma lui, asemenea şoimilor în zborul lor şi peştilor care înoată în apa lor. Nu are nici o importanţă cum sau cât trăieşte un om, pentru că toţi devin egali în faţa morţii, care anulează toate valorile sau nonvalorile vieţii: „De mori târziu, ori mori curând, / De mori sătul, ori mori flămând, / Totuna e! Şi rând pe rând / Ne ducem toţi!”.

Mamei i-a slăbit credinţa şi-l consideră pe Dumnezeu „nedrept stăpân”, acuzându-l direct: „E un păgân şi Dumnezeu, / E un păgân”. Copleşită de durere, consideră că în zadar oamenii se străduiesc să trăiască cinstit şi îşi clădesc o viaţă plină-de credinţă şi de dragoste, cu toţii mor la fel şi nimic nu rămâne în urma lor: „Ori buni, ori răi, tot un mormânt! / Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt! / Credinţa-i val, iubirea vânt / Şi viaţa fum!”. Evocarea deşertăciunilor umane şi blasfemiile mamei înnebunite de durere îi impresionează pe toţi ce veniţi la înmormântare: „Grăbit poporul cruci făcea / De mila ei, şi sta-ngrozit”.

Lirica „rolurilor” este ilustrată şi de un alt personaj, sfetnicul „bătrân ca vremea” şi „născut cu lumea într-un ceas”, prin intermediul căruia se exprimă înţelepciunea populară a asumării condiţiei de muritor. Asemenea baciul ui mioritic, bătrânul are o atitudine senină în faţa morţii, pe care o acceptă ca pe un dat firesc al existenţei umane, ca pe un final al vieţii. El îi explică reginei că Fulger nu este mort, ci a intrat în eternitate: „Trăieşte-n veci, / E numai dus”. Viaţa e o luptă permanentă, care are învinşi şi învingători, iar aceştia din urmă niciodată nu s-au plâns că „viaţa-i fum”, deoarece numai laşii se vaită şi se plâng de greutăţi. Viaţa este un adevărat război „de viteji purtat”, este „datorie grea” şi numai „laşii se-ngrozesc de ea”.

Sfetnicul o îndeamnă pe regină să-şi trăiască viaţa ei şi să nu încerce să dezlege taina morţii: „Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta! / Şi-a morţii lege n-o căta!”. Credinţa în viaţa de” apoi este singura nădejde care trebuie să-i dea omului putere, întrucât Dumnezeu este cel care a dat omului viaţa pe pământ: „ea ni s-a dat / Ca s-o trăim!”. Regina este impresionată de spusele sfetnicului, care ajung în adâncul sufletului său în mod deformat şi nu-i înţelege pildele înţelepte. Ea „n-a mai plâns”, s-a uitat la oamenii din jur şi, văzându-i plângând şi înălţând rugăciuni în faţa gropii, a izbucnit într-un râs nestăpânit, semn că a înnebunit.

Ultima strofă a poeziei seamănă cu un verset biblic, prin care glasul celui aflat în mormânt exprimă mesajul divinităţii adresat celor vii. Omul este trecător prin această lume, fiind importantă nu moartea unui individ, ci viaţa ciclică a speciei umane, care triumfă prin perpetuarea continuă a colectivităţilor omeneşti: „- «Nu cerceta aceste legi, / Că eşti nebun, când le-nţelegi! / Din codru rupi o rămurea, / Ce-i pasă codrului de ea: / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea!»”.

Versurile accentuează ideea că suferinţa individuală este neînsemnată în raport cu adevărata credinţă, că viaţa este un dar divin şi trebuie trăită cu intensitate maximă, iar moartea trebuie privită ca un final firesc al vieţii, omul având parte în existenţa sa de aceste două valenţe existenţiale. George Călinescu a exprimat, poate, în modul cel mai sugestiv cu putinţă sensurile filozofice ale baladei lui George Coşbuc, Moartea lui Fulger, al cărui sens liric este „inutilitatea reacţiunilor personale în faţa rotaţiei lumii”.

Stilul

Balada cultă Moartea lui Fulger are o epică aparentă, ea fiind mai apropiată de poemele ideatice ale lui Mihai Eminescu. Poetul pledează, printr-o gândire sănătoasă, pentru ideea imposibilităţii omului de a descoperi taine care-i sunt inaccesibile, cum este aceea a morţii, care trebuie asumată cu înţelepciune şi căreia trebuie să i te supui, respectând cu credinţă datinile străvechi. Versul este lapidar, ritmul sacadat şi accelerat prin acumularea de verbe sugestive pentru destinul implacabil.

Distibuie pe: