Morişti, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Morişti, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Răsăritul”, nr. 1-4 din ianuarie-aprilie 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în De vorbă cu Ilarie în1941.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În anul acela mă nimerisem acasă în gură de primăvară. De vreo trei zile se trezi din ascunzişurile lui luminoase vântul de la miazăzi şi începu să sufle peste lume, aducând mireasmă de ploaie şi de verdeaţă. Zăpada a început să pălească la faţă ca de boală.

Gheaţa de pe pârâu, lucie ca oglinda până alaltăieri, a început să transpire. E plină de buburuze mici ca gămălia acului, şi a prins o culoare surie. Din când în când, vreun copil mai încearcă săniuşul, dar opinca se opreşte înainte de jumătatea lunecuşului.

Prin fundul grădinilor trece pârâul. Când se topeşte zăpada în grabă mare, muiată de ploi călduţe, pârâul sparge gheaţa şi o ia razna peste grădini. Acum se aude încă numai murmurul tot mai gureş al apelor sub gheaţă.

Prin curte şi pe uliţă, prin zăpada muiată, se preling şi se încurcă vinişoare de apă, care se adună, unde nici nu gândeşti, în pârâiaşe subţiri. Aci lucesc în soare, colo se strecoară sub zăpadă, pentru a se arăta iar cine ştie unde mai sporite. Unde întâlnesc o urmă de sanie sau o ogaşe de roată o iau cu asalt, lunecă repede, se adună acolo din toate părţile, ca şi când le-ar chema o putere nevăzută, şi pârâiaşul e gata. Ele brăzdează în lung şi în lat curtea, uliţa, şi când soarele iasă din nori, au sclipiri de fulger alb…

De acum e lumea copiilor! Iasă la portiţe, aducând cu grijă moriştile de apă şi cercetează unde curg pârâiaşe mai mari.

De-acum am şi eu treabă! Mă cuprinde o dulce înfiorare amintindu-mi cum ieşeam şi eu cu morişca în uliţă la topitul zăpezii, sau când veneau pârâuri repezi şi curgeau cu larmă mare în şanţurile de pe marginea drumului. Ce minune, ce plăcere să vezi morişca învârtindu-se! Acum mă apropii de gard, ies la portiţă şi cu ochii-s tot după copii…

… La portiţă la Ilarie s-au adunat vreo zece şi privesc ţintă la cele două vietăţi neobosite, ale căror spiţe nu se mai văd, ci numai două rotiţe din care împroaşcă stropi. Pârâiaşul, ce şi-a adâncit albia în urma de sanie, curge grăbit şi nu-i pasă de piedica ce i-au pus-o copiii în drum. Apa e rece şi pare groasă, amestecată uneori cu zoi de zăpadă, şi când matca crescută pe neaşteptate izbeşte mai tare în firavele întruchipări, le scoate din păruşteii cu crac şi copiii ţipă şi sar deodată cu toţii, să nu le ducă moriştile. Ci ele sunt aruncate la doi-trei paşi pe zăpada moale; nu încap prin albia strâmtă să le ducă apa departe.

Abia acum li se pot vedea spiţele tăiate din beţişoare, având împlântate în vârf scândurele…

Va fi trecut un veac de om de când ieşeam şi eu cu morişca la pârâu, la topitul zăpezilor şi meşteşugul copiilor rămase tot atât de rudimentar ca şi pe vremea mea!

Distibuie pe: