Moş Andrei, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Moş Andrei, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 150 din 21 octombrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Cerul se puzderiase cu stele, pe când ieşirăm din crâşma lui Avrămuţ. Când căzu înserarea şi oamenii începură să curgă în sat, cum se grămădesc la asfinţit albinele spre coşniţă, mulţi intrară să se răcorească cu câte un pahar de bere în grădina lui Avrămuţ. Moş Andrei trebuia să rupă mereu povestirea. Toţi voiau să-mi strângă mâna, să afle o veste despre ai mei, toţi se amestecau în vorbă şi porunceau să se aducă băutură. Aşa că, ridicându-ne târziu de la masă, moş Andrei umbla pe două cărări, tot bombănind şi mustrând pe cei ce nu-l lăsară să povestească.

Dar, o săptămână cât am stat în Dumbrăveni, moşul a fost în largul lui, cât ţinură zilele de lungi. Îl luam cu mine, când la Avrămuţ, când la Pintea, şi, lângă un păhărel şi o felie de brânză de burduf cu pâine, îmi spunea atâtea lucruri, pe cari nu le ştiam şi nu numai din cele două săptămâni de stăpânire românească, ci şi din vremea războiului, după ce eu părăsisem satul. Despre multe îl întrebam şi eu. Aveam amintirile mele şi voiam să aflu ce s-a întâmplat cu unii şi cu alţii.

Pe Moş Andrei îl cunoşteam de când eram de-o şchiopă. L-am văzut, cred, şaptesprezece ani în şir şi nu mi s-a părut niciodată, în toată vremea asta, că s-ar fi schimbat câtuş de puţin.

Nu trecea zi să nu ne calce o dată în prăvălie. Las’ că, după primărie, la noi avea de adus cele mai multe scrisori, dar moşul era pătimaş fumător de ţigări de foi, de „piele”, cum zicea el, şi de acestea nu se aflau în Dumbrăveni, decât la noi. Unde mai pui că tata îi dădea câte una în cinste, în fiecare zi! Dar chiar să nu fi fost scrisorile şi ţigările de foi, moş Andrei tot ar fi fost nelipsit de la casa noastră: aici se putea căpăta totdeauna un păhărel de drojdie tare şi, mai ales aici, în odăiţa din fund, se adunau domnii satului să puie la cale trebile ţării.

Şi Moş Andrei, ca om ştiutor de carte, ca ajutor de diac în strană, a călcat totdeauna alăturea de fruntaşii satului, deşi, din partea averii, era codaş de frunte. Tatăl său, după ce dăduse pe gârlă două perechi de boi şi zece iugăre de pământ, îi lăsase de moştenire o sumeţie, de care nu se putu dezbăra de tot Andrei, până la bătrâneţe, şi un dispreţ de muncă cu palma, care crescu cu trecerea anilor.

Mai moştenise şi o căsuţă de bârne, pe ţărmul râuleţului de munte, subt peretele gol al stâncei, îmbrodobite pe culme cu brazi şi mesteacăni veşnic foşnitori. De aici, din pragul cocioabei, se uita Andrei ceasuri întregi la curgerea nepotolită a apei clare, prin care se vedeau şi pietricelele din fund şi asculta murmurul dulce al cântecului fără de sfârşit.

Câteodată se trezea cântând bisericeşte, Heruvicul, Cuvine-se,tropare şi laude şi atunci putea trece oricine pe lângă el, că nu l-ar fi simţit. Era trist, dar nu de sărăcie, nici de boală, ci, cum spunea el: „îi venea în gând că toate-s trecătoare”.

Distibuie pe: