Moş Ioniţă, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Moş Ioniţă, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Satul se prelungeşte cu uliţa lungă până la poalele dealurilor împădurite, în fundul cărora se ridică în cer culmile munţilor. Uliţa lungă urcă uşor pe marginea râuleţului de munte, ce-şi frământă necurmat, în bolovanii lucii de pe fund, apa rece, cristalină, tare. Când se frânge în bolovanii ascuţiţi se sfarmă, ca de sticlă.

De pe Cetăţuie – un deal înalt, rotund, îmbrăcat în tufişuri de mesteacăn, cu urme de ziduri dărâmate -, uliţa asta se vede pornind din vatra satului, ca un braţ prea lung din trup, nepotrivit cu celelalte uliţi şi hudiţe. E o stradă întărită, pietruită cu bolovănaşi din râu, cu case tot de piatră, acoperite cu ţiglă; de pe Cetăţuie poţi număra fiecare clădire, aşa e de înalt dealul acela, întărit odată, deasupra unei strâmtori uşor de apărat.

Şuviţa de apă, ce coboară din izvoarele din munţi, nu seacă niciodată şi, îndată ce scapă primăvara de învelişul de gheaţa, nu mai ştie alta decât să cânte ziua-noaptea. N-are niciun nume decât „Râul” şi nu e decât un braţ mai slab al unei ape mai mari, care apucă din munţi pe alt povârniş şi duce trunchi de brazi în spate.

Râul de pe uliţa lungă, cât e de mic, nu seacă niciodată şi din el se adapă vieţuitoarele satului şi mulţi dintre locuitori, deşi în sat sunt şi fântâni.

În albia râului sunt pietre mari şi chiar pietroaie. Când coboară în vatra satului, de unde începe uliţa lungă, este un teren larg, sămănat cu pietre mari, unele rotunde, altele ca nişte bucăţi de stânci, prinse, înţepenite în pietriş şi nisip, unele de mult au prins muşchiul pe ele – altele mai de curând.

Când ajunge firul aici apele se pierd, sunt supte în turiştea asta de pietriş şi nu mai iasă la iveală până departe, când se adună iarăşi în albia râului.

Ce apă mică! Cum a putut să care aşa pietroaie?

Mic de obicei, dar când se topesc zăpezile din munţi la repezeală, sau când se descarcă vara ploi mari, îndelungate, ori când se rupe cerul, râul vine cu ape mari, învolburate, aleargă ca un balaur cu valuri tari, cu creasta de spumă aspră în spinare, iar întunericul lui clocote şi bubuie, de pare că fierb cazanele iadului. Atunci aduce pietroaiele cele mari, pe care le poartă şi le izbeşte ca pe nişte jucării, fierbe şi sare peste piedici şi împroaşcă cu stropi până departe.

Distibuie pe: