Moştenirea, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Moştenirea, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cele trei Crişuri”, nr. 7-8 iulie-august 1927.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

„Griji, dragul meu, să nu ne laşi! Cum eşti tu moale de inimă, odată te-ntorc ăia pe dos, ş-ai să rămâi cu buzele umflate. Nu uita că norocul nu-ţi iasă-n drum de două ori în viaţă!”

Îndemnul acesta, precum şi conştiinţa că, într-adevăr era slab de fire, îl făcură pe Ion Grecu să nu se gândească, tot drumul, decât la planuri de viitor, aşa că se înfierbântă ca şi când soţia i-ar fi fost alături şi sfârşi prin a crede sincer că poate face lucruri mari cu moştenirea aceea.

Cu puţin înainte de-a ajunge, fantazia îl ridică până la un asemenea grad de iluminare, încât i se părea că fericirea lui e şi a rudeniilor, care, mulţumite că va scăpa, în sfârşit şi el de sărăcie, îl vor întâmpina la gară, să-l felicite din toată inima.

Se mai înflăcărase în el şi altă dată dorinţa de mai bine, dar dorinţa asta ieşise ciufulită rău din luptele şi greutăţile vieţii. În ultima vreme se ascundea undeva prin colţurile umbroase ale fiinţei lui, încât rar mai dădea de ea. Îi era aşa, ca un prieten uitat, după. câre nu-ţi mai pare rău, pentru că, nevăzându-l mult timpuriei nu-ţi mai aminteşti de faţa, de privirile lui, de nimic ce ţi-a fost drag în el. Dorinţa de mai bine se iscase acum aşa, dintr-odată, crescută gata, pregătită de luptă, credea el, deşi era plină de lumină şi dulceaţă, nu ca hotărârea celui ce cutează să forţeze mai binele.

Când văzu că nu-l aşteaptă nimeni la gară, Ion Grecu îşi zise mai întâi că nu vor fi primit telegrama, dar curând îl lumină alt gând: „E absurd ce-aştept! Pentru alţii, moştenirea mea desigur că nu-i un eveniment. De ce să m-aştepte la gară?”

Şi, odată cu reflexiunea aceasta, simţi că nu mai e personajul important, care i se păruse c-ar fi în tren. Şi se gândi, întâia oară, că, în sfârşit, trei iugăre de pământ – atâta era moştenirea – nu-i un cap de ţară! Nepăsarea cu care-l lăsară să treacă printre ei călătorii gură-cască de pe peron avu pentru Ion Grecu efectul unui duş rece. „In sfârşit, dacă nu-mi vor ajuta rudeniile de-aici, dacă nu-mi vor fi binevoitoare, dacă nu vor voi să se îngrijească ele de pământ, te pomeneşti că mă aleg cu pagubă, în loc de câştig. Cum să supraveghezi, de la depărtare de două sute de kilometri, lucrarea celor trei iugăre de arătură?”

Mergea singur pe sub teii înfloriţi, pe scurta alee care despărţea gara de oraş. Cerca să-şi aducă aminte de vorbele nevestei, care-l sfătuise cum să exploateze pământul acela, înţelegea acum că erau planurile cuiva care habar n-avea de cum se lucrează pământul. „Nu, hotărât! Fără ajutorul rudeniilor, nu fac nicio ispravă!” Şi dintr-odată începu să-i fie ciudă pe neamurile care nu veniseră să-l întâmpine. „Să ştiu că-l voi lucra cu pagubaşi tot nu li-l las!” îşi spuse, ca o concluzie şi se linişti îndată.

Distibuie pe: