Moşteniri străvechi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Moşteniri străvechi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cravata roşie”,nr. 6 din iunie 1957.

A apărut pentru prima oară în volum în Din munţi şi din câmpii în1957.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În după-amiaza aceea l-am aflat pe pădurarul Nicodim tare cătrănit. Când mă zări îşi întoarse capul într-altă parte şi îşi făcu de lucru prin curte. Cine ştie ce necaz va fi avut, poate o ceartă cu nevasta, mi-am zis eu, lăsându-mă într-o dungă pe pajiştea verde. Eram ostenit. Pornisem târziu de-acasă şi venisem repede. Îmi pipăii în sac sticluţa cu rachiu şi pachetul de tutun. Mă bucurai că, cu toată graba, nu le-am uitat acasă.

Omul îşi făcu încă multă vreme de lucru prin curte, până se hotărî să mă vadă şi să se apropie.

Obrazu-i era şi acum încruntat şi privirea împungace. Mormăi ceva când i-am dat bineţe. Şezu lângă mine şi tăcu. Îi scăpă un oftat.

– S-a întâmplat ceva, bădiţă Nicodime? El înclină din cap. Şi iar tăcu.

Am dezlegat sacul şi am pus pe iarbă pachetul de tutun şi sticla cu rachiu. El se uită la ele cu coada ochiului.

– Eu mă duc până în poiană, să văd nu-mi va ieşi un şoldan, că-i otavă tânără acolo. Şi dădui să mă scol.

Pădurarul întinse mâna să mă oprească.

– Mai stai, că-i prea devreme! Nu iasă iepurii la otavă aşa devreme. O să vin şi eu cu dumneata, că ţi-am tot făgăduit.

– Dar te văd necăjit, ce să-mi mai ai şi grija mea?

– Acum mi-a mai trecut şi, dacă voi închina odată din sticluţa aceea şi mi-oi aprinde pipa, îmi va trece de tot.

– Dar ce supărare ai avut, bădiţă Nicodime?

El clătină din cap, bău din sticluţă şi până nu slobozi întăiele fumuri nu zise nimic.

– M-am cătrănit rău azi, domnule doctor! Am vrut să mă duc cu căruţa până în sat şi nu am putut înhăma iapa.

– Cum nu ai putut?

– A început să sară, să zvârle din copite, să se ridice în două picioare şi să muşte. M-a lovit de câteva ori cu copita, m-a prins cu gura de clicin şi m-a ridicat în aer. Nu suferea nicio curea pe trup. Noroc c-o adusem din grajd de căpăstru, altfel nu ştiu ce păţeam. N-am putut-o nici apropia de hulubele căruţii.

– E nărăvaşă? Am cunoscut şi eu cai cu nărav rău.

– Nu-i nărăvaşă, domnule doctor! îi vine aşa la un an odată. Altfel o poate înhăma şi un copil.

– Păi tot nărav e! Cu calul nărăvaş nu ştii niciodată când poţi pleca la drum.

– E blândă ca o oaie şi la drum nu face niciodată „ponturi”. Numai la înhămat, cum ţi-am spus, poate o dată la an. Eu cred că, atunci se trezeşte firea cea sălbatică din ea, moştenire de la strămoşii ei cei de demult, pe când erau şi caii sălbatici.

– Greu de crezut să se mai deştepte firea cea sălbatică în animale îmblânzite de om de mii de ani.

Distibuie pe: