Muma noastră, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Muma noastră, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1929.

Ion Agârbiceanu

Fragment

… Şi, după cum îţi povesteam, domnişorule Vasilică, soarele era pe la ojina cea bună, când ne-am trezit că am rămas şi în Dumbrăveni, şi în satele din jur, numai noi, românii! S-au dus tartoriţele de la poştă, au fugit jandarmii, s-a cărăbănit domnu’ Michel, notarul, şi după el tot neamul lui din trei sate amestecate, din împrejurimi. Ruşinoasă spaima ungurilor, urâtă frica saşilor, îmi ziceam eu, şezând în pragul cocioabei mele şi mestecând o felie de brânză cu mămăligă. Nu mâncasem din seara trecută si mă gândeam să-mi prind inima: cine ştie, la noapte ce voi avea de lucru.

Dar nu-mi era foame şi nu-mi sta gândul la mâncare. Eram sătul de-o mâncare mai dulce, ca orice bucătură din bunătăţile lumii. Mă pipăiam pe mine şi pipăiam bârnele mâncate de cari ale cocioabei, să văd dacă nu visez. Adevărat că auzeam mereu cântecul apei cunoscute, dar în cântece nu te poţi încrede, ele-s şăgalnice şi adeseori îşi râd de om. Ele, cum îmi murmurau mereu, mă ameţeau şi mai tare.

Şi cum să nu-mi pară că visez!

Demult, în tinereţea mea, mi-aduc aminte că mă îmbrăcai odată în hainele soldăţeşti, cu care venise din oraş un văr al meu, tunar. M-am simţit aşa de străin în ele, de-mi părea că-s alt om. Şi, repede, le-am lăpădat.

Acum îmi părea că m-am îmbrăcat cu straie nouă, strălucitoare ca argintul, dar nu trupul l-am îmbrăcat, ci pe mine, pe dinlăuntru; aş zice că erau straie pentru suflet. Mă simţeam nou, îmi părea că visez, dar nu mă simţeam străin. Dimpotrivă, eram tot eu, dar mai înalt, mai tare şi totuş uşor, ca un copil.

Mă puteam gândi aşa de departe, domnişorule Vasilică, încât te-ai speria, dacă ţi-aş spune! Aripi îmi crescuseră, ori numai căzură lanţurile?

Simţeam şi una şi alta şi mă gândeam: Iată! Cât ce-am rămas aici numai noi şi pământul nostru, s-a schimbat lumea întreagă! Cum se poate să ne fi oprit aerul, ce ne trebuie, câteva suliţi de jandarmi şi câteva rochii femeieşti, care se arătaseră pe uliţele satului?

Şi atunci pricepui că ei nu aveau şi nu avură nicio putere, dar că se mişcau în numele unei puteri mai mari şi îndepărtate. De aceea îşi luară cu toţii picioarele în spinare şi alergară ca spre matcă, undeva departe, spre apus, acolo, unde era puterea lor. Cum îşi trage melcul corniţele moi şi nevătămătoare, deşi le ţine de-ai crede că împung – la cea mai mică atingere şi se ascund, şi se adăpostesc în găoace -, aşa s-au tras şi jandarmii şi poştăriţele spre găoacea lor. Nu de ei ne temeam noi şi nu ei ne-au ţinut încuiată lumina cea nouă de azi, ci puterea aceea duşmană de departe.

Dacă melcul şi-a tras corniţele e semn că simte primejdia, că se apropie o putere mai mare decât el.

Din partea mea, de când i-am văzut fugind, de când am auzit că graniţa-i ruptă şi că România vine, aş fi putut zice cu dreptul Simion din Evanghelie: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace!”

Distibuie pe: