Năravuri, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Năravuri, de Ion Agârbiceanu, este o schiţă a cărei primă ediţie a fost publicată în „Familia”, nr. 7-8 din noiembrie 1935.

A apărut pentru prima oară în volum în Schiţe şi povestiri în1954.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– A… nu! E absurd! Dar ceea ce e şi mai grav: e o încercare foarte primejdioasă. De data asta, hotărât, nu vei avea colaborarea mea. Pretinia merge numai până la un loc.

– Dar nu e vorba de pretinie, dragul meu! E vorba de interes. Parcă până azi pretinia ne-a unit cărările! Ce tresari? Eşti, poate, jignit? N-ai pentru ce fi: temeiul cel mai puternic al colaborărilor e interesul comun, nu pretinia! Şi cel mai cinstit. E o socoteală limpede! Pe când pretinia, ca sentiment, e ceva foarte neguros. De unde ştiu eu din care straturi ale inconştientului se ridică?…

– Lasă prostiile, amice! Nu mai începe cu teoriile tale nesfârşite. Te previn, dragă: te afli în faţa unei primejdii, trebuie să-mi fii mulţămitor, iar nu să te refugiezi în teorii absurde!

– Dar nu e nicio primejdie. Suntem, dimpotrivă, în pragul celei mai mari biruinţe pe care am câştigat-o împreună. Ascultă, măi tâmpitule!…

Şi Petre Ivănescu îşi apropie, zâmbind, scaunul de acela al prietenului său, Vasile Munteanu.

Şedeau de un ceas la măsuţa de marmură pătată, din colţul cel mai dosnic al cafenelei. Ceştile din care sorbiseră turceasca se uscaseră de mult şi cu liniile, dungile, pârâiaşele lor puneau întregi probleme de dezlegat celor ce ştiau citi în cafea. Dar cei doi prieteni se uitau dispreţuitori la semnele viitorului. Nu se încurcau niciodată în fantazii care să-i depărteze de pământ. Când Ivănescu părea să deie astfel de semne, Vasile Munteanu îl aducea repede la realitate.

Atingându-şi umărul de umărul amicului său, Ivănescu începu să şoptească.

De patru ani erau prieteni nedespărţiţi. Viaţa li se izbise aproape de aceleaşi greutăţi: amândoi căzuseră deodată la bacalaureat: de câte două ori fiecare; amândoi răzbiseră cu înscrierile până în anul al treilea al Facultăţii de Drept. Doar că Munteanu dăduse două examene, pe când Ivănescu, numai unul. Şi alte deosebiri: Munteanu fusese doi ani într-un cămin, Ivănescu – mereu extern. Amândoi jucaseră câte un rol în adunările studenţeşti: Ivănescu – rol de orator, Munteanu – rol de organizator. Amândoi – tineri de viitor într-un partid politic, dar în partide adverse. Amândoi au naufragiat din universitate în reportajul gazetăresc, la două ziare de culori opuse, se-nţelege, şi începuseră a naviga cu succes în critica literară. Acum erau în mare ascensiune. De vreo doi ani se numărau în rândul celor câţiva recenzenţi literari şi cronicari artistici „rafinaţi”.

Nu-şi dădeau sama cum au făcut trecerea de la reportajul gazetăresc la recenzia literară şi artistică. Nicio lectură deosebită nu-i pregătise pentru meseria asta. Niciun imbold lăuntric. Doar câte-o întâmplare…

Distibuie pe: