Nedumeriri, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Nedumeriri, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 594 din 24 aprilie 1932.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Grigore Popovici, deşi trăia de cinci ani la oraş, rămăsese în obiceiurile lui de la ţară, unde fusese notar, îşi bea, între 6 şi 7 sara, jumătatea lui de litru de vin – în timpul din urmă o reducea, adeseori, la un sfert, din pricina economiilor; mânca dimineaţa şi sara pită cu slănină – rar se atingea de cafea, de ceai ori de vreo mâncare caldă pregătită de dumneaei; muncea intens în biroul lui de la administraţia financiară; nu simţea nevoia niciunei distracţii artistice – din partea lui se puteau închide şi teatrul, şi cinematografele din oraş; avea doi-trei prieteni cu care se-ntâlnea sara, la vin, într-un restaurant de-a treia mână; şi, când se mânia, înjura ca un surugiu, era gata de bătaie.

Omul se purta îmbrăcat în vechea lui piele şi niciun îndemn lăuntric nu-i venea s-o schimbe. Se simţea bine aşa şi nu râvnea la felul de viaţă al altora de categoria sa, care, după ce-şi aflaseră slujbe la oraş, se dădeau în vânt „să guste viaţa”, „să trăiască şi ei o dată” în lumea asta. Drept este că aceştia ajungeau, de multe ori, să tragă pe dracu de coadă, fără nicio lescaie în buzunar, nevoiţi să cerşească împrumuturi. Ba unii se treziseră şi fără slujbă, în vreme ce Grigore Popovici, după ce-şi dădu definitivatul, începu să avanseze.

Om cuminte şi aşezat, se ştia asigurat în cariera lui. Îi rămânea ceva peste cheltuiala zilnică, deşi nu era zgârcit, ci numai cruţător. Avea un libret de depuneri, cu o sumă frumuşică, pe care-l păstra într-un loc cunoscut numai de el.

Îndemnul lăuntric nu-i da ghes să-şi schimbe viaţa, poate nu numai din motivul că e greu să-ţi părăseşti obiceiurile, ci şi pentru că fostul notar se apropia de anul al cincizecilea. Ba chiar intrase bine în el. Viaţa, se pare, nu-l mai ispitea cu farmecele sale, chiar noi fiind. Erau toate semnele că Grigore Popovici se pregăteşte pentru viaţa de pensionar.

Dar felul lui de viaţă, de când s-au mutat la oraş, o deznădăjduia pe soţia dumnisale, pe doamna Victoria, născută Popa. Asaltul ei pentru a-l „moderniza” era zilnic, dar se izbea de-o stânca neclintită. Nu erau numai stăruinţe, ci lacrămi, adeseori ameninţări şi tăvăliri pe jos, ba, uneori, doamna Victoria leşina în toată legea. Numai în astfel de cazuri intervenea bărbatul şi-i da cu oţet. Încolo, în toiul asaltului ei, rămânea neclintit, mormăind, uneori, câte un cuvânt, în vreme ce-şi citea gazeta.

Distibuie pe: