Neguri, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Neguri, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Carpaţii”, nr.7 din 15 iulie 1944.

A apărut pentru prima oară în volum în Pagini alese în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Hotarul satului bădicului Andrei se pare că avu noroc cu clopotele bune de gheaţă, de a scăpat de prăpăd în ziua aceea de prepestenie. Semănăturile din două hotare vecine, spre răsărit, fură bătucite în pământ de grindina cât ouăle de porumb. Venise în grabă vestea până la noi la pădure, încă în dimineaţa următoare. Sosi o ştafetă pentru mine, de la notarul, o sluguliţă de vreo patrusprezece ani, desculţ şi întinat până la genunchi. Fu trimis să-mi spună că în dimineaţa următoare va sosi căruţa pe care o aşteptam să mă ducă la gară. Mi se isprăviră zilele slobode.

Pădurarul se cruci când îl auzi pe sluguliţă povestind.

– Doamne fereşte! zise el oftând. Vai de capul bieţilor oameni!

Apoi măsurând pe băieţaş de creştet până în tălpi:

– Da unde te-ai înglodat tu aşa, măi Vasilică? Copilul se uită la picioarele desculţe, la cioarecii întinaţi.

– Nu m-am înglodat azi, bade Andrei, ci ieri! Eram cu vitele dincolo de Părăul Morii şi nu au scăzut apele până târziu ca să-l putem trece. Apele au scăzut în amurgit, dar aduseră noroi mare. Când am văzut cum se cufundă vitele în el, abia am cutezat să-l trec.

– A venit părăul mare, spui?

– Prăpăd! într-o clipă a început să vuiască, apoi s-a umplut, şi-a ieşit din ţărmuri. Să fi văzut cum săltau armăsarii! Şi era o apă groasă, numai cir. Am mânat vitele pe coastă, căci mi-era frică să nu o ia apa peste luncă până la noi.

– Mare nenorocire pentru bieţii oameni, domnule judecător! vorbi pădurarul, întorcându-şi obrazul supărat spre mine. Noi am avut noroc.

– Poate „puterea clopotelor”! zic eu.

– Poate! Şi mai ales voia lui Dumnezeu.

– Ba clopotele, bade Andrei! se repezi sluguliţă notarului, că Măgurenii ne şi mustră că prea mult s-au tras clopotele la noi, aşa că solomonarii care călăresc pe norii de gheaţă s-au speriat şi i-au dus pe toţi spre hotarul lor.

– Da solomonarilor nu le place glasul de clopot? întreb eu.

Băieţaşul mă privi uimit.

– Cum să le placă, dacă-s spurcaţi şi clopotele sfinte? Nu le place! întreabă-l şi pe badea Andrei! Nu ca să-i alunge trag clopotele la vreme grea, bade Andrei?

– De, măi Vasilică, astea vor fi poveşti de când e veacul! Se vorbeşte aşa între oameni, că sunt solomonari de ăştia. Dar eu cred una şi bună. Dumnezeu e deasupra tuturora. Clopotele le tragem ca să ne rugăm tatălui din cer să-i fie milă de noi.

– Păi şi acum cei din Măgura spun că au văzut balaurul! se ciudi copilul.

– Vor fi spunând, că multe vorbesc oamenii la o nenorocire ca asta. Îi dădui lui Vasilică un ban, pe care, după ce-mi mulţimi, îl ascunse repede în şerpar.

Distibuie pe: