Nelegiuirea cea mare, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Nelegiuirea cea mare, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 4 din 25 februarie 1924.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Moş Andrei tocmai isprăvise de povestit una din istoriile sale, când, din turnul bisericii, începuse să-şi trimită peste sat tinghi-tinghi-ul său mărunt, răsunător şi ascuţit, clopotul cel mic. Ascultai un răstimp glasul atât de cunoscut şi simţii o remuşcare amară în suflet: eram de câteva zile în Dumbrăveni şi încă nu mă dusei să văd biserica.

– A murit vreun copil mic, moş Andrei? întrebai eu.

Moşul se uita în gol cu ochii trişti şi nu-mi răspunse. Ştiam că clopotul cel mic, când e tras singur, e pus să cânte la adormirea în Domnul a copiilor subt trei ani. Dar acum, vaietul lui subţire conteni deodată şi, peste sat, începu să picure, împrăştiindu-se ca o poruncă trimisă deodată în mii de părţi, vuietul de oţel al tocii. Recunoscui îndată mâna măiastră a clopotarului: în zece sate din jur, niciun clopotar nu ştia bate toaca aşa de minunat, ca Vavilon al nostru: cu repeziciuni, ca o ploaie de grindină, cu întorsături, cari răscoleau văzduhul, cu hodine scurte, după cari cădeau, în tact domol, loviturile pline, sonore şi calde. Ascultam mângâiat şi mândru de clopotarul din Dumbrăveni, când toaca încetă şi începu din nou clopotul cel mic şi pe urmă întreagă acea împletire măiastră dintre toacă şi clopot, pe care Vavilon o ţesea în preseara fiecărui praznic.

Voii să prind de câteva ori privirile lui Moş Andrei, dar moşul se uita mereu în gol, cu ochii trişti. Neliniştit, cu o tristeţe ce-mi creştea mereu şi mie în suflet, voiam să-l întreb: ce însemnează această vestire de praznic? Eu ştiam din anii cei buni, petrecuţi în Dumbrăveni, că Vavilon, când vestea sărbătoarea, punea să cânte pe rând toate cele trei clopote şi numai din arama tuturor şi din oţelul toacei, putea să trimită peste sat vraja aceea neuitată. Acum, numai cu toaca şi cu clopotul cel mic, nu putea să facă mare ispravă. Ascultam şi înţelegeam că, din această nepotrivire, se ridică şi din sufletul meu un val de tristeţe. Mă cuprinsese, ca un simţământ de părăsire, de sărăcie şi de pustiu.

Dup-o vreme văzduhul înghiţi toate sunetele şi se făcu linişte peste sat.

– Mâine e duminică, moş Andrei?

– Duminică! răspunse în silă moşul.

– Iată, îmi vine mie cu ruşinare: sunt de atâtea zile în Dumbrăveni şi încă nu m-am dus să văd biserica!

Moşul îşi ridică mâna dreaptă şi o lăsă să cadă obosită. Ca şi când mi-ar fi zis: atâta pagubă!

– Dar pentru ce nu trage Vavilon toate clopotele, cum e obiceiul sâmbătă seara? îl întrebai eu, văzând, că dumnealui iarăş e gata să-şi cufunde privirile în gol.

– Cum să le tragă, dacă n-are ce? răspunse moşul cu glasul îngroşat, ca totdeauna, când avea o mate povară pe suflet.

– Au dus şi de la Dumbrăveni clopotele cele mari?

– Da. Şi-n satul nostru, ca pretutindenea în satele româneşti, s-a petrecut nelegiuirea cea mare.

Distibuie pe: