Nenea, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Nenea, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 479 din 9 februarie 1930.

A apărut pentru prima oară în volum în Stafia în1930.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Patru ani, cât ţinea cursul superior al liceului – ne povesteşte notarul pensionat Damian -, am locuit la aceeaşi gazdă, de astă dată la o faţă însemnată, reprezentantul unei autorităţi: poliţaiul oraşului, la domnul Ieronim Pasca. Domnia-sa se putea numi cu adevărat autoritate: era şi şeful şi sergentul, şi poliţaiul fără niciun titlu, era şi stăpânul, şi sluga, singurul reprezentant al Poliţiei pe întreg cuprinsul oraşului.

După înfăţişarea lui de om hodinit, bine hrănit, domol în mişcări, nu părea să aibă prea mult de lucru în micul orăşel, cu paza ordinei publice. Era un bărbat ca de patruzeci de ani, cu o mustaţă groasă, bălană, cu obrajii mari, albi ca ai femeilor, cu ochii albaştri, spălăciţi, cu un pântec impunător, care se desfăşura de sus, de la capul pieptului. Acasă se purta în civil şi chiar pe stradă. Punea uniforma numai când era chemat la îndeplinirea slujbei.

Nici în uniformă nu era mai grozav. Mustaţa bălană îi trăgea tot a oală, pasul îi era mereu domol, iar pe faţa lui nu se putea vedea în veci urmă de îngrijorare. Om cu sânge rece, veţi spune.

Adevărul e că ştia să se şi mânie, dar nu i se prea dădea prilej. Rar era chemat la o ceartă, la o bătaie, la o încăierare mai însemnată. Dumnealui era un om cuminte: îşi vedea de trebile gospodăriei şi când i se cerea să intervină, puteau să-şi spargă beţivii capetele prin crâşmele de pe la periferii.

Astfel îşi punea rar uniforma. Dracu ştie ce uniformă era! Nu se mai cunoştea culoarea postavului; croitul nu avea nimic deosebit. Nasturi de metal, care de mult nu mai sclipeau, o sabie lungă, de-i bătea călcâiele, încinsă peste mijloc cu o curea roasă, înădită de mai multe ori, după creşterea pântecului, şi, în cap, o capelă veche, soioasă, cu câteva pete verzui. Semăna mai mult cu a gardienilor de la temniţa oraşului.

Nechemat nu se urnea de acasă decât o dată pe zi, pe la ceasurile unsprezece înainte de masă. Era ceasul lui de inspecţie oficială. Atunci nu ieşea decât în uniformă. Mustaţa şi-o dădea cu pomadă, reuşind să-i răsucească puţin vârfurile, ceea ce însă nu ţinea mult, firele rebele desfăcându-se în grabă din strânsoare. De altfel, nu punea pomadă multă: mai mult pentru mireasma ei. I se părea că-i mai impunător, mai cu autoritate când împrăştia în jurul lui mireasma aceea, care era într-adevăr foarte tare.

Ieşea din locuinţa lui tuşind, dregându-şi glasul, şi pornea cu paşi măsuraţi, cu mâna stângă pe mânerul săbiei vechi, iar dreapta o ridica, din când în când, la chipiu, pentru a mulţumi la bineţele trecătorilor sau pentru a saluta pe vreun domn mai mare decât el.

Avea de ani de zile, ferecat între graniţe din care se părea că nu putea ieşi, acelaşi drum în inspecţiile sale. Părea că-i tras de o sârmă nevăzută, care-l ducea drept pe uliţa lungă în care locuia, până la întâia stradă la dreapta. Aci cotea şi, după treizeci de paşi, ajungea în piaţa pătrată.

Distibuie pe: