Nepoata lui Moş Mitruţ, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Nepoata lui Moş Mitruţ, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

E în toiul secerişului. Satul ţiuie a pustiu, uliţele goale aşteaptă zadarnic: nici copiii nu mai iasă să se joace în praful lor, răscolindu-l şi pierzându-se în nouraşii ce se ridică deşi, grei, înecăcioşi, luminaţi de soare. Afară e un zăduf arzător şi toată suflarea, câtă a mai rămas în sat, s-a tras la umbră. E către amiazi şi soarele e ca o bobotaie de argint. Cânii şi-au căutat umbră de dimineaţă şi nu s-ar mişca de acolo, chiar dacă ar trece o laie de corturari pe uliţe. Găinile plouate, ca vai de capul lor, s-au scăldat o vreme în ţărâna de pe lângă gardurile cu straşină, iar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dungă, cu un picior şi o aripă întinsă.

Deşi se apropie amiaza, purceii lui moş Mitruţ – flămânzii lumii – nu mişcă în coteciorul lor. Sunt cinci, şi stau întinşi pe-o lăture, arătându-şi pielea roză de pe pântece, cu fire rare de păr bălan, şi suflă des, cât parcă i-a fugărit cineva.

De pe partea lui moş Mitruţ, ar putea să zacă aşa până seara: el nu se mai gândeşte să le dea de mâncare. De vreo câteva săptămâni, păţea că nu se mai gândeşte la nimic. Nici să mănânce.

El dormitează mereu într-un scaun cu spătează, scaun larg, de stejar, pe care îl făcuse încă moşul său, meşter bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, aşa-i sclipesc braţele. E bine încheiat şi acum nu i se mişcă picioarele, nu scârţâie.

Moş Mitruţ îşi aduce uneori aminte că în scaunul acela au şezut la bătrâneţe mari şi moşul său, şi tatăl său, şi că de acolo au fost ridicaţi şi întinşi pe laviţă, cu mâinile cruce pe piept.

Acum i-a sosit rândul lui să dormiteze în scaunul acela. Şi dacă i-a sosit, ce este? Nimic. El nu putea vedea moartea decât ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gândea la nimic din viitor. Se zbăteau prin mintea lui numai frânturi din viaţa trăită, ca nişte adieri uşoare, care nu-l tulburau.

Putea rămânea nemâncat ziua întreagă, dacă nu ar avea pază pe nepoată-sa, Linuţa, o copilă blondă ca o păpădie, iute şi pricepută la multe, deşi nu avea încă doisprezece ani.

Mai bucuros s-ar fi dus şi ea să înveţe a secera, să adune mănunchiurile de spice secerate de către cei mari şi să le pună legăturile făcute de ea. Legături ştia face de anul trecut.

În anul trecut, moş Mitruţ putea rămânea încă singur acasă, în toiul lucrului la hotar. Nu era nicio primejdie să închidă ochii fără lumânare. Iarna trecută însă l-a dat gata, a ieşit în primăvară slăbănog şi nu s-a mai întremat, dimpotrivă, a tot scobâlţit în puteri.

Distibuie pe: