Nicu, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Nicu, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în revista „Graiul copiilor”, nr. 7 din 15 octombrie 1943.

A apărut pentru prima oară în volum în File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Casa lui Ion Nistor e ascunsă între pomi bătrâni, în fundul unei hudiţe. De la ea încolo nu mai este nicio casă, încep fâneţele satului. Cu poarta ei de nuiele vechi, măcinată de vremuri, cu spărturi prin care sar cânii – se închide uliţa asta strâmtă.

Bine face că se ascunde între pomi casa lui Ion Nistor; nu ar avea ce arăta decât păreţii scofâlciţi înlăuntru, două ferestre cât palma, uşa de la tindă roasă parcă de câni pe dedesubt, cât pot intra nu numai găinile ouătoare, ci şi purceii, gata să răscolească cu râturile lor bălane peste tot.

Casa e moştenire din moşi-strămoşi, bulgărită şi lipită din nou în răstimpuri şi în rate, după cum se desprindea vechea tencuială de lut. Văruitul proaspăt o lumina oleacă, dar umflăturile şi gropile din păreţi nu se puteau astupa, păretele de gradele însuşi se cojise.

În curte era şi o poiată lăsată pe-o latură, cu acoperişul strâmb, mai prăpădită încă decât casa. De multă vreme nu mai intrară boii în ea, ci numai câte două văcuţe şi vreo patru capre.

Nistoreştii ăştia sărăciseră din neam în neam, pentru că avuseră, cu toţii, mulţi copii. Au tot împărţit moşia rămasă de la bătrâni, până n-au mai avut ce împărţi.

Ion Nistor, care stăpânea acum casa, nu mai avea pământ decât o şirincuţă, de pe care scotea două care de porumb în foi. Nu-i ajungea nici până în postul Paştilor. Se împrumuta apoi pentru zile de lucru la vară.

Şi aici era tare Ion Nistor: tot la doi ani ducea cu el un lucrător nou, îi mai ajungea un copil bun de muncă.

Acum lucra cu cinci fecioraşi alăturea, iar acasă sub zece mai avea patru: tot băieţi şi ăştia. Nicio fată nu se ivi între atâţia. Şi, Doamne, ce lipsă ar mai fi avut nevasta lui Nistor, Măriuţa, de-o fată, să-i ajute în casă, la fiert, la spălat rufe, la grija de copiii mai mici. Dar nu se arăta nicio fată, parcă soarta ţinuse tot cu bărbatul său, nu cu ea, şi tot lui îi aducea ajutoare.

O căinau pe Măriuţa şi vecinele, clătinând din cap:

– Doamne, tu vecină, să nu mai vină şi o fată! Atâta gloată de feciori şi niciun ajutor în casă pentru tine!

O tot căinară, fără niciun folos, până crescu mărişor Nicu, cel de-al şaselea fecioraş al lui Nistor – până trecuse de opt ani.

De-atunci Măriuţa nu se mai lăsă văicărită de vecine.

Distibuie pe: