Ninge, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ninge, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Toamna a fost tare ploioasă. Bine că a fost vreme frumoasă până a ţinut culesul porumbului, să poată aduce românii şi jipii uscaţi şi să-i clădească în căpiţe mari, răscolite parcă mereu de vânt. Pe lângă clăile de fân şi jirezile de paie, grămezile foioase erau totuşi mici, şi mireasma cu care veniseră din câmp se împrăştie repede, în vreme ce a fânului se va păstra toată iarna.

Oamenii erau veseli că au isprăvit culesul pe vreme bună, şi acum nu le mai păsa că se puseseră ploile de toamnă: se va muia pământul şi vor putea ara mai uşor. Cei mai mulţi nu aveau ogoare pentru grâu şi-l semănau în porumbişti.

Dar şi după ce arară şi semănară tot pe apucate, în zilele când vânturile mai împrăştiau norii, ploile nu mai conteniră. Dimpotrivă, se puseră cu mai mult temei. Nu ploi mari, ci cu aţe subţiri şi dese, cu fumegări grele, când pe umerii dealurilor, când pe văi. Uneori, cerul se cobora peste sat, să-l ajungi cu mâna din vârful suirilor.

Azi aşa, mâne aşa, săptămâni în şir. Pe drumuri, prin curţi, se prăsise o tină în care roatele carelor intrau până la butuc şi vitele până la genunchi.

Satul era vestit de tinos. Din bătrâni, oamenii foloseau „picioroange”, nişte păruştei ciopliţi frumos, în care erau icuite nişte cercuri de lemn, să poată intra talpa piciorului, cam la înălţime de un metru. Cei mai mulţi luau şi bâte când umblau cucuiaţi pe picioroange, dar alţii, mai ales tineretul, umbla uşor şi fără reazimul bâtei.

Umblare la hotar, pe uliţele satului, mai era destulă; vitele ieşeau încă la păscut, oamenii duceau cu carele gunoiul ce-l mai aveau prin curţi.

Şi ploile mărunte ţineau mereu. De la o vreme, părea că se întunecă lumea toată. Şi frigul creştea din zi în zi.

– De-ar îngheţa odată!

– De-ar îngheţa, da-i prea devreme. Ce ne facem dacă se pune iarna de acum?

– Mai bine să se pună, decât să ne înecăm în glod.

– Păi, tot mai pot paşte oile prin porumbiştile nearate şi vitele. Să le punem de-acum pe fân?

Într-o noapte, s-au deşteptat oamenii speriaţi: umfla viforul straşinile de paie, să smulgă acoperişurile, şuiera şi vuia în hornuri, se spinteca prin crengile negre ale pomilor din grădini, văitându-se pe zeci de glasuri; pătrundea pe unde putea, prin toate crăpăturile, în case, şi răcea tare aerul, încât lumea se învălea mai bine în straie şi pături.

Distibuie pe: