Niţă de la Coasta Morii, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Niţă de la Coasta Morii, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Tribuna”, nr. 32 din 14 septembrie 1957.

A apărut pentru prima oară în volum în File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Hotarul satului e tare deluros, carele urcă şi coboară mereu – de departe părând că le poartă nişte valuri largi şi potolite. Nu sunt înălţimi mari şi coborâşuri iuţi, se ară destul de uşor, şi pământul e negru, roditor destul, dacă-i gunoit tot al treilea lan. Coaste mari, cu fruntea-n cer, abia sunt două: Măgura mare şi Coasta Morii.

Cea dintâi e păşunea satului, mai potrivită pentru oi şi capre, decât pentru vite mari. Iarba e rară, săracă, şi la secetă arde toată, încât păşunea se schimbă într-o întindere roşcată, pe care numai tufele rare de spini mai poartă sămânţa de verdeaţă.

Oamenii au noroc cu Coasta Morii în vreme de secetă: aici sunt păduri mari şi tăieturi tinere, pe care, la strâmtoare mare, vitele sătenilor nu le cruţă, deşi îi globeşte de-i arde. Ce să faci? Să lase vitele să le moară de foame?

Sub Coasta Morii nu e nicio moară, nu curge niciun râu. Râul şi moară sunt la vreo cinci kilometri de-aici. Dar îi spune aşa pentru că pe sub ea duce drumul la moară şi aici e şi miezuina cu satul vecin, e cel din urmă Ioc cu nume, de pe hotarul lor.

Până sus, la culmea împădurită, ce pare o sprânceană nesfârşită a cerului, coasta e goală, pustie, cu surpături de nisip, cu măsele uriaşe de piatră gălbuie, ce iasă din pământ şi se prăjesc la soare, cu fire rare de ierburi seci şi de păiş. Pe-aici urcuşul e greu. Dar, din partea dimpotrivă, pădurile coboară lin pe întinderi nesfârşite şi ajung până la şes, la râul cu moara, înghiţind şi drumul ce duce la moară.

La poalele urcuşului greu, între pruni şi meri, se pitulează casa pădurarului, şi câteva acareturi zgulite şi sperioase, acoperite cu paie vechi, înnegrite de vreme.

Nu trece car la moară – vara, sanie – iarna, să nu se oprească la poarta pădurarului.

– Uhu! Măi, nene Visarioane, acasă sunteţi?

Dacă nu-i acasă pădurarul, e acasă nevasta, ori fecioraşul Culiţă, ori băiatul Niţă. Cineva e totdeauna acasă, n-o puteau lăsa pustie, lângă un drum umblat.

Distibuie pe: