Noapte, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Noapte, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Carpaţii”, nr. 3 din 15 martie 1943.

A apărut pentru prima oară în volum în Pagini alese în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Pădurea de stejar şi fag e revărsată pe Coasta Morii, ca o boltă grea, întunecată, ce-şi urcă tot mai mult pieptul spre cer, cât bate ochiul, până la arcul orizontului, unde se îmbină cu seninul. Acolo, o clipă, mai stăruie şi o tiveşte o dungă subţire de argint. Apoi se stinge şi ea, ca o părere, şi pădurea întreagă pare bătucită cu solzi grei, de-un plumburiu întunecat.

Pentru pădure soarele a asfinţit, dar dincolo de Dealul Mare – ale cărui umbre au înghiţit-o -, el e încă la câteva suliţi de munţii de la apus, care îl aşteaptă neclintiţi, în largi odăjdii de purpură, într-o însângerare fumurie. Niciun solz de pe pieptul pădurii nu se mişcă; niciun susur nu se iscă sub straşinile ei aplecate peste lunca din vale; niciun ciripit de pasăre nu s-aude nicăiri. Liniştea ţiuie în urechi imaterial, ca liniştea pustiului, şi face să-ţi simţi capul mai voluminos şi mai greu.

Dar încremenirea din contactul cu taina nopţii nu tine mult. Afară nu adie încă nicio boare, dar frunzele pădurii încep să susure, ca şi când un curent subţire s-ar înălţa din tainiţele ei spre boltă, ca nişte şoapte pornite de sub pământ, din rădăcinile şi trunchiurile copacilor. Nu-i zvon de pe tărâmul acesta, ca cel dat de boare sau de vânt. Ai crede că stejarii şi fagii stau de vorbă cu ei înşişi, într-o reculegere şi intimitate adâncă.

Apoi adieri răcoroase încep a se strecura, cu mireasmă umedă de coajă tânără, şi un foşnet uşor îmbracă întreaga pădure, resfirând nuanţe de culori întunecate peste vârfurile la aceeaşi înălţime, ca retezate. Foşnetul creşte mereu, şi pete, rotocoale sure, încărunţite, se ivesc şi ici şi colo pe suprafaţa pieptişului nesfârşit, ce se bombează spre cer. Se înfiripă un vâjâit uşor, uniform, care se răspândeşte şi se pierde în văzduh, chemat parcă de pustiul liniştii din el, să se odihnească în taina înserării. Aşezat pe o buturugă, într-un tufiş, la marginea pădurii, uit în grabă că sunt cu arma în mână, la pândă. Otava e grasă şi deasă pe luncă, numai trifoi, şi în fiecare seară iasă câte-un urecheat la păscut, după ce-a ţopăit în răstimpuri rare prin pădure, ca o vietate ce trăieşte veşnic cu spaima în urechi şi în inimă. Poate şi ochii i s-au bulbucat, din neam, în neam, tot de frica morţii, şi urechile i s-au lungit din aceeaşi pricină, încordate mereu să prindă sunetele, zvonurile firii. Poate, dacă nu ar fi ţânţarii, care să-l înverşuneze pe vânătorul ce stă la pândă în lungă aşteptare, prea puţini ar avea curajul să tragă în ghemotocul ce face salturi scurte prin otavă, cercetând, la fiecare salt, cu ochii cât cepele, cu urechile lungi în vânt, mirosind cu nările aşa de vii şi mobile, primejdia, ce pentru el e veşnic prezentă, solidificată parcă în văzduh. Ochii lui de sticlă rece au ajuns aşa – fără nicio licărire la viaţă -, pentru a putea vedea prin ei mai bine duşmanul.

Distibuie pe: