Noaptea minunată, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Noaptea minunată, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 152 din 4 noiembrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Nu ştiu cum m-am despărţit, unde l-am lăsat pe Bucurel şi pe ceilalţi români. M-am trezit înaintea poştei. Vechea clădire dormea liniştită, dormea adânc, deşi măruntaiele-i erau scormonite rău: scaunele răsturnate, paturile numai scânduri, dulapuri goale, cu uşile deschise, o învălmăşeală de hârtii, de cărţi. Dar casa, subt bătaia lunei, dormea hodinită ca bolnavul, din care doctorii au scos măruntaiele stricate. Şi pacea se coborî, mângâind coperişul, zidurile vechi, ferestrele adormite lin, din cerul cel nou, fără hotare, care lumina din ochii lui strălucitori de argint topit în clipa asta.

Am încuiat uşa şi am luat cheia la mine. Mi se părea, că am crescut de un stângen. Nu mă simţeam stăpân, dar mă simţeam, cum ţi-aş spune, mă simţeam grozav de acasă, la adăpost.

Am ieşit în uliţă şi, niciodată, nu mi s-a mai părut uliţa aşa de largă şi pământul ce-l călcam, aşa de tare şi neclintit subt paşii mei. Eram uşor, ca un copil şi, cu cât sorbeam mai mult din aerul ăsta nou, mă făceam şi mai uşor. Îmi creşteau puterile, ca şi când le-aş fi supt odată cu aerul.

Mergeam aşa fără nicio ţintă şi simţeam cum mi se îndulceşte sufletul. Treceam pe uliţele adormite, prin hudiciore şi de pretutindenea mă întâmpina aceeaşi lume nouă. Mă oprii în faţa cazărmii jandarmilor.

Înfăţişarea ei era încă duşmănoasă, dar neputincioasă. A fost clădită de unguri, anume pentru jandarmi.

Pajura ungurească era încă la locul ei. Poarta era deschisă în lături. Linişte grea, şi în casă, şi în curte.

Intru şi bat la uşa cuhnii. Un obraz înspăimântat se arătă la fereastră. Era băbuşca Vironica, bucătăreasa.

– Cine-i? întrebă ea.

– Om bun, răspunsei, n-ai nicio frică! Spune-mi, de unde pot lua o scară şi un topor?

Mă cunoscu de pe glas şi ieşi în prag.

– Nădăjduiesc că au şters-o cu toţii! zic eu, uitându-mă spre cazarma oarbă.

– Of! Dumnezeule, ce nebunie! oftă Vironica.

– Ce nebunie?

– D-apoi să plece aşa pe nerăsuflate. Şi toţi deodată. I-ar fi putut chema pe rând şi stăpânirea.

– Unde să-i cheme?

– D-apoi acolo, unde s-au dus, la război. Şi până vor veni alţii, eu ce mă fac singură aici? Să vezi, că mi-au dat în grije o mie şi una de lucruri. La început voiau să le ducă cu ei pe toate. Dar n-au avut vreme. Părea că le arde pământul subt picioare. Şi-au lăsat toate răscolite, învălmăşite, claie pe grămadă, în grija mea. Cum să răspund de ele, până vor veni ceilalţi? Au zis că-i schimbă, vin alţii în loc. Eu ascultam şi creştea inima în mine.

– Care vor veni în locul lor, nu vor mai purta pene de cocoş.

Distibuie pe: