Norii, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Norii, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul De vorbă cu Ilarie în1941.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Când eram mic şi întrebam despre toate, bunica îmi spuse odată ce sunt norii:

– Sunt năfrămile lui Dumnezeu, măi Vasilică! Cerul senin e fereastra prin care Dumnezeu se uită la oamenii de pe pământ. Când oamenii sunt răi, Dumnezeu se supără şi nu mai vrea să-i vadă. Atunci îşi întinde năfrămile pe cer. Când oamenii nu sunt răi de tot, norii sunt mai subţirei şi albi. Dumnezeu tot mai aruncă o privire la lume. Când sunt păgâni de tot, scoate năfrămile celea groase şi negre.

Eu băgasem sama de mai de mult că mama, când era veselă şi râdea, îşi lega năframa la ceafă. Fruntea întreagă îl lumina slobodă. Când era supărată şi plângea, se îmbrobodea pe sub bărbie, şi năframa era trasă adânc peste ochi.

Astfel, tâlcul bunicii despre nouri îmi păru foarte limpede, până am răsărit la o pricepere mai bună. Dar îmi vine în minte explicarea asta de câte ori mă desfătez în întrebările copiilor celor mici, care adeseori se adună în jurul meu, de pe la vecini, când îmi fumez pipa pe laviţa de la portiţa lui Ilarie.

Am senzaţia nevinovăţiei, pe care o simţi când pui cruzi de găină se apropie şi-ţi ciocane, cu ciocurile lor fragede, opinca. Aşa-mi picurau în suflet întrebările lor…

Multe definiţii i s-au dat omului, de către învăţaţi şl filosofi, pentru a-l deosebi şi clasa între celelalte vieţuitoare, îmi pare că am cetit undeva şi definiţia ce-mi vine în minte acum: Omul e un animal care întreabă mereu; celelalte nu întreabă de nimic: ştiu, din născare, de ce au nevoie.

Şi pentru a-mi spune gândul întreg: animalul întrebător îmi pare cea mai mare minune a lumii. Dacă socoti ce întreabă copilul mic şi ce întreabă când a ajuns un înţelept, te îngrozeşti de spaimă. E o distanţă nemărginită de la o întrebare la alta. Şi o face acelaşi om. Şi nicio cunoştinţă nu-i e de-ajuns. Şi întreabă până moare. Când va afla răspunsul definitiv, care să-l sature?… Şi, totuşi, sunt gânditori care îl reduc pe om la materie.

Ce nori negri, ce năframe grele şi mohorâte se pun în calea vederii lor?

Norii, care opresc lumina…

Norii!

Sluga noastră, Culiţa, mi-i arăta tăvălindu-se pe sus, şi mă chema să văd bivolii, balaurii, monştri înaripaţi pe care îl vedea el. Îmi spunea că e armata uriaşilor. Eu vedeam alte forme, nu acelea arătate de el. Nu-l credeam. Credeam mai bucuros ce mi-a spus bunica…

De când păstoream primăverile, norii erau tovarăşii mei. Mă trânteam pe spate, pe-o costişă, şi-i priveam cu ceasurile. Ştiam că ei aduc ploaia şi zăpada. Dar ei m-au umplut mereu de mirare şi de încântare, şi ceasurile treceau cum trec clipele.

Distibuie pe: