O întâmplare, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

O întâmplare, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Minunea în1936.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În văzduh tremura şi se scălda în lumină limpezimea de argint a primăverii, ca un giulgiu abia văzut de subţire. Musculiţe de aur pluteau în aer, ameţite de soare, legănate uşor de boarea ce adia de la miazăzi. În adâncuri vinete, sus în cer, băteau din aripi ciocârlii şi din prunii grădinilor cântau cucii. Pe uliţi părea că arde; ieşiseră copiii la joc, desculţi şi în cămăşuţe, aşa, cum au iernat după cuptor.

Toată lumea părea mai uşoară, cum umbla după trebi. Ceva, greu ca plumbul, se topise în fiinţe, iar lucrurile neînsufleţite păreau înoite, întinerite.

Părintele Costan grebla, printre pruni, în grădină, şuierând, abia auzit, o doină. Cu capul gol, cu pletele negre în vânt, cu vesta descheiată, arunca departe grebla şi aduna vârtos ogrinjii rămaşi din turiştea de peste iarnă a oilor. I se luminase sufletul, de când începură a se topi zăpezile. Si şuierul unui cântec nu-l mai părăsea, părea că-i sta lipit de vârful limbii.

Deodată auzi din spate:

– Bună dimineaţa, şi săru’mâna!

Părintele Costan se răsuci.

– Bună să-ţi fie inima, femeie! O privi. Nu o cunoştea. Era o străină.

– Inimă bună nu mai am eu câtuşi veacul, părinte! se auzi glasul întunecat, de pe altă lume, al femeii. Da’ dumneata eşti părintele Costan?

Străina rămase înţepenită în cizmele ei mari şi grele. Era slabă, bătrână şi pierită. Părea aiurită, cum se uita împrăştiet, înfricată.

Părintele Costan se întunecă în grabă. Simţea cum îl pătrunde ca un aer greu, ca un râu amar, care părea că se desface din fiinţa aceea amărâtă, care-i stătea aproape. În toiul luminii primăverii, adiau din străină umbrele morţii. Părintelui îi păru că în marea lumină ce-l înconjura s-a pus o pată de grea umbră, de întuneric, care-l înghiţi şi pe el. Ca şi când s-ar fi ascuns deodată soarele în nor, drept deasupra capului său. Nu era numai umbră, ci şi frig.

– Dacă eşti dumneata părintele Costan, apoi cu dumneata am o treabă! zise străina. A căzut peste noi o nenorocire.

În biruinţa primăverii, femeia, cu faţa suptă şi întunecată, cu răspândirea suferinţei adânci ce-l învăluia în unde nevăzute pe preot, părea o batjocură; o trupină putredă, care n-a fost aruncată în vraful de ogrinji şi de uscături pe care el, Costan, le grebla în dimineaţa aceea. Inima i se strânse. O simţire de neplăcere, de strâmtoare, de părere de rău adâncă, îl luă în stăpânire. Cine i-a trimis acest, nor să-i alunge primăvara din suflet? Avea părerea că femeia poartă în ea o lume străină de tot ce era azi viaţa, în cer şi pe pământ. De unde izvorâse? Cum putea trăi un ochi de glod negru într-o lume de lumină. Simți mânie şi ură împotriva străinei.

Distibuie pe: