O plimbare la câmp, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

O plimbare la câmp, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Minunea în1936.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Dascălu’ Mărunţelu porni cu copiii, roi în jurul lui, şi mai plini de zumzet decât stupul când roieşte, să culeagă flori pe fâneţele din sat. Era dup-amiază, în ajun de praznic. Cerul era senin, cât bătea ochiul, şi înalt, încât copiilor, cari voiau să vadă până în adâncurile lui, le venea ameţeală. Zile de-a rândul a stăpânit seninul, şi copiii mai cruzi simţeau întristare că, pe umerii dealurilor, cari înconjurau satul, nu vor putea ajunge cu mâna cerul, după cum au nădăjduit în zilele când norii rezemau măgurile; acum cerul fugise departe. Şi aici, pe dealurile acestea erau fâneţele cu flori către care îi ducea dascălu’ Mărunţelu.

Dar cei mai mulţi, cei mai mărişori, nu simţeau întristarea celor mici. Ei, măcinând din picioruşele desculţe, forfoteau în jurul dascălului, care abia se ridica cu un cap deasupra lor, îl băteau din toate părţile cu întrebări repezi, la care nu mai aşteptau răspuns şi puneau altele. În urma roiului se ridica, în nouraşi luminaţi de soare, praful drumului, şi chiar în fundul uliţii se mai zărea încă portiţa de la ograda şcolii, larg deschisă, şi în prag un căţălandru care privea ţintă după ceata lărmuitoare, scutura, din când în când, din coadă, dar nu cuteza să pornească în urma copiilor. Căţeluşul nu ştia ce s-a petrecut; venise pe lume iarna, în ianuar, şi nu-l mai văzuse pe dascăl părăsind curtea şcolii cu copiii după el.

Dar obiceiul acesta îl avea de mult dascălul Mărunţelu. În toţi anii, primăvara şi toamna, alegea el anume zile când îşi ducea şcolarii la câmp.

Praznicul în faţa căruia se aflau acum era Constantin şi Elena, sfinţii împăraţi închinători ai Crucii Domnului, şi mâne era zi de examen. Trebuiau flori multe pentru împodobirea clasei. Fetiţele se prinseră să aducă flori şi de la ele din grădină, numai câteva îşi plecară capetele şi priviră întins în pământ; ele nu aveau flori în grădină. Mărunţelu se făcu că nu le vede, iar celor rumenite de bucuria darului ce-l vor face, le zise:

– Să aduceţi, dar cu atâta nu va fi destul. Trebuie să mergem cu toţii la câmp, că până azi tot mai harnic şi mai darnic e Dumnezeu decât oamenii.

Şcolăriţele, când auziră aşa, râseră vesele şi bătură din palme; ardeau de nerăbdare să iasă cu toatele la câmp. Ele ştiau că veselia e mai mare şi lucrul e mai spornic când sunt mai multe.

Cum înainta pe uliţele largi ale satului, cu alaiul după el, dascălul Mărunţelu zâmbea pe subt mustaţa sură, cu pălăria cât un cuib de cioară, trasă adânc pe ochii mici. El se bucura de zumzetul din jurul lui şi-i părea că-i în prisacă, între stupi, la zile pline cu mireasma lunei mai.

Ajunseră la un râuleţ de munte, ce-şi sălta apele limpezi peste bolovanii lucii, suri.

– Domnule, să trecem prin râu, ori pe punte? întrebă unul mai mărişor, din fruntea cetei. Părea un fel de aghiotant al dascălului.

Era şi punte pentru zilele când venea râul mare şi tulbure.

Distibuie pe: