Oameni de azi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Oameni de azi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 159 din 23 decembrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Locurile de pe la noi le-ai văzut iar, domnişorule Vasilică, pe popa cel nou l-ai cunoscut, cu mulţi oameni te-ai întâlnit, dar multe lucruri de pe la noi, n-am apucat să ţi le povestesc. Acum văd eu că dumneata eşti grăbit. Cine nu-şi are trebile lui în ziua de azi, când fiecare om ar trebui să aibă zece mâini, ca să răzbească? Dumneata te vei ridica de pe scaun, eu te voi petrece la staţie şi pe urmă cine ştie, de-ţi va da viaţa răgaz să te mai abaţi pe la noi vreodată!

Acum, că eşti gata de plecare, mi se lasă aşa un pustiu pe suflet! Mă gândesc ce bine i-ar sta azi prăvăliei Mărgineanului în mijlocul Dumbrăvenilor şi ce minunat ar fi la un pahar de vin, în odăiţa de către grădină, la masa încununată de domni de români! Câte nu ar fi de povestit acum, din ţară şi din lumea toată, şi cum ne-ar unge cântecele cele noi româneşti, învăţate de pe la soldaţi!

Dar, după cum nu mai e crâşma Mărgineanului, aşa nu mai sunt azi, domnişorule Vasilică, nici domni de român în Dumbrăveni, iar oamenii s-au înjugat la o muncă şi o alergare fără de sfârşit: de-a se întrece în bogăţii, în vite multe şi în haine scumpe.

Înainte vreme, românii din Dumbrăveni lucrau cu sufletul senin şi cu gura plină de cântece. Erau mulţumiţi cu isprava lor de-o zi, de-un an şi nopţile îi apucau liniştiţi şi împăcaţi cu soarta, iar duminicile şi praznicele erau zile de hodină. Acum, ziua-noaptea, e ca într-un furnicar, iar praznicele cine le mai ţine? Vezi că oamenii s-au apucat de lucruri, cari nu ştiu de hodină şi de sărbătoare. Munca la hotar şi la pădure nu-i mai îndestuleşte omului pofta de câştig şi s-au dat mulţi negoţului de tot felul, ca nişte jidovi.

Şi pofta de câştig îi poartă pe drumuri, îi fierbe şi-i îmbătrâneşte înainte de vreme. Îi umple de gânduri şi de griji multe şi chiar la un pahar de vin nu se mai gândesc la cântece, ci şi povestesc de negoţurile lor. Unii fac târg cu porci, alţii cu oi, alţii duc lemne la târguri depărtate şi furnică mereu, ca şi când n-ar mai încăpea în stup.

Mă gândesc uneori, domnişorule Vasilică, văzându-i aşa de înfierbântaţi după trebi, că oamenii de azi se aseamănă cu pasările, care-şi fac primăvara cuiburile. Înainte de-a cânta, înainte de-a se îndrăgosti, zboară din zori până în seară după fulgi, după fire de pai, ori duc stropi de tină în cioc, să-şi lucreze cuiburile.

Şi numai după ce-şi au adăpostul cel nou gata, rotund şi călduţ, încep să-şi arate virtutea şi să se bucure de viaţă.

Căci oamenii de azi nu se bucură prea tare de viaţă, ci ei adună mereu, încruntaţi şi hotărâţi, ca şi când ar vrea să-şi facă un cuib nou, mai larg şi mai cald, decât cel vechi. Nu se mai mulţumesc cu ce au şi din ce pot trăi, deşi nu pot mânca şi bea mai mult ca până acum. Îmi pare mie uneori că ei, fără să-şi dea seama, adună, pentru a face mai larg cuibul urmaşilor, ca şi când aceştia ar fi nişte fiinţe mai înalte decât ei şi le-ar trebui mai multe mijloace decât părinţilor.

Distibuie pe: