Ochiul dracului, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ochiul dracului, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar si artistic”, nr. 463 din 20 octombrie 1929.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Numai un cuvânt să-ţi spun. Am o misiune specială. Trebuie să-ţi comunic. Un cuvânt e mare lucru? Azi am arzătoare nevoie de dumneata. Mâne poate nu mai am. Peste-o săptămână, cu siguranţă, n-o să-ţi mai facă nime propuneri. Ei – aşteaptă! Oameni cuminţi, recunosc şi eu! Ştiu ce trecere ai dumneata în judeţ. În plasa dumitale, mai ales. Da’ te şi apreciază, da, da, te apreciază, trebuie să-ţi mărturisesc. Ai dumitale cum te-au judecat? Au dat mereu în boul care trage. Ai alergat, ca un cal de poştă, din sat în sat, ai răscolit masele, te-ai dus, ai vorbit, ai cheltuit, şi-ai rămas veşnic pe dinafară. Asta-nsămnează apreciere? Este-o vorbă din bătrâni: „Cum îţi aşterni, aşa dormi”.

Advocatul Ilie Stan – om la vârsta jumătate, puţintel la trup, uscat, cu ochi iscoditori, de veveriţă, cu obrajii plini de ţepe sure, dese, neraşi de-o săptămână – tăcu, scoase tabachera de nichel şi aprinse o ţigară.

În faţa lui, de cealaltă parte a biroului vechi, Ghiţă Mărgineanu, îngropat într-un fotoliu ros de vremi, tăcea, cu bărbia în piept, cu ochii pe jumătate închişi. Părea aţipit; nimic nu te făcea să bănuieşti că în ascunzişurile lui sufleteşti s-ar fi mişcat ceva la cuvintele advocatului Stan.

În odaie stăpânea un aer de taină, de complot. Era o linişte, de să auzi musca. Tot asemenea, în camerele vecine, pe coridoare, în curte, unde altădată, pe vremea asta de dimineaţă, se izbeau uşile, se auzeau poruncile doamnei Mărgineanu, se băteau covoarele. Larma aceasta obişnuită începuse când sunase la intrare Ilie Stan, dar, cât ce zbârnâi soneria, totul întră într-o linişte grea. La poruncile doamnei Mărgineanu, slujnica se mistui în bucătărie, în fundul curţii. Lucrurile rămaseră răscolite prin odăi. Numai în birou nu se clintise nimic în dimineaţa aceea. Advocatul Ghiţă Mărgineanu fusese înştiinţat de vizita de azi şi de la ceasurile 8 îl aştepta, cufundat în fotoliul cel vechi, pe colegul său, Stan.

Coleg, întrucât era şi acesta advocat, dar Ghiţă abia-l cunoştea. Nu profesa aici, ci în oraşul de reşedinţă al judeţului şi nu vorbise cu el decât de vreo trei ori în viaţă.

Fusese surprins când i se spusese că-i va primi vizita, dar nu-i fu greu să bănuiască scopul acestei întrevederi; era după o cădere de guvern şi în preajma alegerilor generale. Cu astfel de prilejuri, pe Ghiţă Mărgineanu îl cercetaseră, în cursul anilor, destui solicitatori din deosebite partide, oameni care dădeau năvală, cu gura plină de făgăduieli şi care insistau, cu o însufleţire ca şi când ar fi fost, din veci, prietenii lui cei mai buni. Totuşi, cu toată prietenia arătată, cât ce treceau alegerile, nu-i mai vedea trecându-i pragul.

Advocatul ştia ce-l aduce pe Ilie Stan, dar se mira de ce i-l vor fi trimis chiar pe ăsta pe cap, când în partidul la putere avea prieteni, cunoscuţi buni şi chiar aici, în orăşelul ăsta, sediu de plasă. De ce un străin şi de ce cu „misiune specială”? După câte ştia, Ilie Stan nu era un om cu prea mare trecere la guvernul de-acum.

Distibuie pe: