Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai paşoptismului, este reţinut de istoria literaturii române prin creaţii artistice memorabile: meditaţii social-filozofice, poezii patriotice, epistole, satire, elegii şi proză romantică.

Simpatizant al Revoluţiei de la 1848, participant la lupta pentru Unirea Principatelor (1859) el este un scriitor romantic, rămas în conştiinţa posterităţii mai ales prin fabulele sale, între care se înscrie Oglindele, publicată în ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, intitulat Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule (1863).

Tema

Tema fabulei Oglindele ilustrează satirizarea defectelor caracteriale ale oamenilor, folosind motivul oglinzii, ca reflectare a conştiinţei de sine. Alegoria,ca procedeu artistic, foloseşte drept mască, sub care se ascund metehnele societăţii, un obiect, oglinda,spre deosebire de alte fabule în care animalele sau plantele camuflează ideile sau principiile etice ridiculizate.

Expunerea

Principalul mod de expunere este naraţiunea la persoana a III-a, de unde reiese obiectivitatea naratorului, care observă şi transmite imparţial aspectele sociale şi morale incriminate.

Structura şi compoziţia textului poetic

Compoziţional, fabula Oglindele este alcătuită din două părţi narative şi o morali, personajele fiind reprezentate, pe de o parte de oameni obişnuiţi; „locuitorii ţării”, şi de dregători, pe de altă parte.

Prima secvenţă narativă

Prima secvenţă narativă începe prin invocarea, la persoana I, a sursei culturale, „o carte”, privind subiectul naraţiunii la care urmează să se refere fabulistul, care constituie şi incipitul poeziei: „Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte”.

Grigore Alexandrescu

Naratorul simte nevoia să se raporteze la cultură cu intenţia de a fi mai convingător în evidenţierea ipocriziei, însuşire a naturii umane care îşi ascunde adevărata faţă şi conştiinţa de sine sub pretextul absenţei totale a oglinzilor.

Fabulistul creează o atmosferă de basm şi nu concretizează ţara fără oglinzi, deoarece ea poate fi oriunde în lume, perfidia şi minciuna fiind proprii omenirii, caracterul de generalitate cuprinzând oricare societate din, orice loc şi orice timp: „într-o ţară mare, de aici nu departe”.

Într-o astfel de lume, oamenii nu sunt sinceri, nu-şi recunosc defectele sau adevărata fire, dar pentru acest comportament făţarnic nu sunt ei de vină, ci criteriile impuse de conducători, care interziseseră oglinzile: „Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară, / Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară”.

Din această cauză, reflectarea propriilor trăsături caracteriale este artificială, imaginea structurii interioare fiind contrafăcută prin percepţia celorlalţi, în funcţie de interesul fiecăruia: „Aşa fieştecine / Socotea despre sine / Ceea ce auzea”.

În ţara fără oglinzi nu exista nici un fel de posibilitate de a afla adevărul despre sine ori despre lume, omul fiind silit să trăiască în minciună şi în duplicitate, întrucât „chiar undele gârlei ce curgea prin cetate / Era atât de negre s-atât de-ntunecate, / Încât nu putea omul nici umbra a-şi vedea”.

A doua secvenţă narativă

A doua secvenţă narativă începe prin relatarea unei întâmplări care poate schimba mentalitatea oamenilor din ţara nu prea îndepărtată: o corabie plină cu oglinzi este prinsă de,o furtună puternică, se sfărâmă de ţărmuri, iar marfa este împinsă pe uscat.

Poetul interpretează furtuna cumplită ca fiind „norocită”, deoarece ea aduce „prefaceri” şi folos obştei, chiar dacă tragedia scufundării a provocat pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti: „Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare / Nu mi se pare mare”.

O undă de ironie strecoară poetul atunci când se referă la altă trăsătură a omului, egoismul, definit printr-o mentalitate, general-valabilă: orice nenorocire care nu implică şi propria persoană poate fi, în cele din urmă, benefică („Mai vârtos când aceasta nu s-atinge de mine.”).

Locuitorii ţării, care se aflau întâmplător pe ţărmurile mării, adună cu interes oglinzile şi, uimiţi de aceste obiecte, îşi privesc imaginea adevărată pentru prima oară în viaţa lor, unii fiind dezamăgiţi de reprezentarea vizuală: „Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare”.

Vigilenţa demnitarilor este promptă, iar porunca de a se sparge toate oglinzile este pusă în aplicare de îndată: „A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa / Oglindele acelea oriunde s-ar afla”.

Cei mai mulţi, obedienţii şi laşii, au îndeplinit imediat, ordinul conducătorilor, dar oamenii sinceri şi iubitori de adevăr au ascuns oglinzile, din nevoia interioară a cunoaşterii de sine şi din dorinţa reflectării cu fidelitate a imaginii omenirii: „dar ascunseră multe / Acei care porunca nu vrură s-o asculte”.

Morala

Morala fabulei este exprimată în ultimele două versuri şi ilustrează pilda că locuitorii însetaţi de adevăr, interesaţi de cunoaşterea propriei personalităţi sunt „oamenii frumoşi”, sugerându-se, astfel, frumuseţea sufletească şi caracterială a celor care iubesc sinceritatea şi francheţea.

Ultimul vers al moralei şi al poeziei are rol conclusiv şi sugerează faptul că persoanele temerare promovează imaginea fidelă a omenirii prin oglinda ce reflectă, cu obiectivitate, lumina adevărului în conştiinţa omului: „Arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi”.

În fabula Oglindele, Grigore Alexandrescu reliefează două tipuri de personaje: oamenii obişnuiţi şi oficialităţile statale. Între locuitorii de rând se disting două categorii: cei mai mulţi, obedienţi, lipsiţi de personalitate şi care urmează întocmai regulile meschine impuse de autorităţi spărgând oglinzile şi ceilalţi, stăpâniţi de setea pentru adevăr şi autocunoaştere.

„Dregătorii” ţării aflate „nu departe” nu au interes ca oamenii să cunoască adevărul despre ei înşişi, să-şi autoevalueze capacităţile şi să devină astfel conştienţi de propria valoare, de aceea preferă să ţină cetăţenii în neştiinţă ca să poată fi docili, dependenţi şi uşor de manevrat.

Limbajul artistic

Limbajul artistic este specific operelor epice, caracterizându-se prin oralitate şi stil colocviul, având ca principale mijloace poetice cuvintele şi expresiile populare: „poprit”, „oglinde”, „obşte”, „vârtos”.

Acordul predicatului cu subiectul este de factură populară şi evidenţiază suplimentar oralitatea stilului, prin punerea verbelor la singular, deşi subiectul este la plural: „Câţi […] se socotea sluţiţi”, „era mai pociţi”, „Oglinzi […] nu se afla în ţară”, „undele gârlei […] era atât de negre şi-atât de-ntunecate”.

Tot în sprijinul oralităţii este şi adresarea directă a poetului către cititor, precum şi verbul caracteristic „a vorbi”: „Trecând pe lângă ţara de care vă vorbesc”. Atmosfera de basm este subliniată de verbele la perfect simplu: „alergară”, „adunară”, „se priviră”, „văzură”.

Figurile de stil

Ca în orice creaţie epică, figurile de stil nu sunt numeroase, însă fabulistul Grigore Alexandrescu, fiind un romantic autentic, nu ignoră totuşi podoabele stilistice. Epitetele sunt cele mai numeroase: „ţară mare”, „plăcuta frumuseţe”, „[undele] negre şi-ntunecate”, „furtună cumplită”, „furtună norocită”, „unda neîmblânzită” (epitet personificator).

Prozodia

Prozodia nu este riguros realizată, rima împerecheată alternând cu cea îmbrăţişată, iar versurile inegale variind între 6 şi 14 silabe.

Concluzii

Fabula Oglindele este o poezie epică întrucât principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se evidenţiază prin trăsături morale ascunse sub masca oglinzilor, ce constituie principalul motiv poetic al alegoriei, figură de stil specifică fabulei, folosită cu scopul de a satiriza defecte ale societăţii umane.

Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui respectă specificul naţional, în aceste creaţii artistice fiind ridiculizate aspecte legate de actualitatea politică a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradicţia dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe de o parte, şi omul mărunt şi naiv, dar de bună credinţă, pe de altă parte.

Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu în literatura română, Paul Cornea afirmă: „Tehnica fabulistică este excelentă: pertinenţa dialogului, vioiciunea înscenării, caracterizarea sugestivă a personajelor, şiretenia onctuoasă a povestitorului, libertatea schemei metrice – totul dovedeşte concordanţa dintre cerinţele genului şi talentul scriitorului”.

Distibuie pe: