Pădurea în furtună, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Pădurea în furtună, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Carpaţii”, nr. 3 din 15 mai 1944.

A apărut pentru prima oară în volum în Pagini alese în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Nu întârzii, bade Andrei? îl întrebai dimineaţa pe pădurar, văzându-l că tândăleşte prin colibă, când, ieri şi alaltăieri, nu-şi afla locul de grăbit.

– O să plec eu, da-mi pare că azi o să fac degeaba drumul până la holdă. E o cloceală prea mare în liniştea asta.

– Nu-i vremea secerii? Când să fie năduf dacă nu acum?

– Este năduf şi năduf. Dogoreala când soarele e sus în miezul verii nu-i nicio primejdie; dar năduful de dimineaţă nu-i semn bun.

– Crezi că va ploua azi? Uite seninul cât vezi cu ochii! Nu-i picur de nor.

– Senin, dar ce senin? Nu-l vezi că-i toc mai ceţos? Şi aerul e neclintit, nicio adiere nu mişcă. Dacă o să fie ploaie, s-o aducă Dumnezeu! Mai sunt cucuruze nesăpate de-a doua şi pământul e tare ca piatra. Numai gheaţă să nu vie! Da’ cloceala asta grea nu-i semn bun.

– Mai aveţi la secere?

– Mai, vreo două zile. S-au copt holdele deodată pe întreg hotarul şi nu afli un lucrător străin pentru un pumn de galbeni.

Pădurarul mai motroşi o vreme prin colibă, apoi îşi aprinse pipa şi plecă la drum. Spunea că până la holda lor are un ceas şi jumătate de mers. Grânele erau în anul acesta în partea notatului opusă pădurii şi mergeau până la miezuina cu satul vecin.

Cu cât se ridica soarele, năduful creştea şi ceaţa din văzduh se îndesa, se îngroşa. Mă dezbrăcai în cămaşă şi totuşi mi-era grea respiraţia. De la o vreme începui să-mi zbicesc des faţa cu batista.

Urmăream curios ceaţa ce se tot lăţea şi împânzea cerul, şi-mi părea că ea opreşte văzduhul să răsufle. Numai câteva fâşii de senin curat mai rămăseseră către apus. În jurul soarelui se croise un cerc, ca al lunii în vreme de ploaie. Strălucirea lui scăzu, mă puteam uita în el fără să clipesc.

Nu era, totuşi, niciun semn de furtună. Pădurea era moartă. Nicio frunză nu se mişca, nicio pasăre nu zbura. Le va fi luat în stăpânire şi pe ele moleşala care se strecura în mădularele mele şi care mă făcea să moţăi, deşi dormisem butuc peste noapte.

Deodată simţii un junghi la încheietura genunchiului stâng. Poate avea dreptate pădurarul, căci junghietura asta o simţeam de câte ori se schimba vremea.

Mă hotărâi totuşi să-mi încep colindatul prin pădure. Dacă s-ar întâmpla să ploaie, mai târziu nu voi mai putea face nicio plimbare şi la noapte n-am să pot dormi. Mai credeam că în pădure voi intra în răcoare.

Îmi luai arma în spate şi plecai, iscodind încă o dată văzduhul. Se împânzise tot cerul cu ceata aceea lăptoasă.

Distibuie pe: