Păpădia, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Păpădia, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cravata roşie”,nr. 3 din martie 1958.

A apărut pentru prima oară în volum în File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Iarna întârziase mult în anul acela; uneori părea că vrea să-şi ia tălpăşiţa, dar se răzgândea şi iar învâltorea pe sus nori de cenuşe, şi împroşca cu mieluşei, când nu mai putea să scuture zăpada din cojoace.

Vânturile de la miazănoapte scăpau cu tot mai multă greutate din închisorile lor; dar când se vedeau slobode, se răzbunau pe toată lumea: tăiau obrajii ca nişte plesne de bici nevăzute, învineţeau mânile copiilor, înlăcrămau ochii bătrânilor, şuierau prin streşini, să sperie vrăbiile care, ademenite de-o ochire de soare, începură să ciripească des, toate deodată, tot spunând că vine primăvara.

Zile de-a rândul se purtă război mare prin văzduh, până ce birui primăvara. Norii grei şi întunecaţi fură alungaţi spre miazănoapte de vântul de la miazăzi, şi într-o zi-două cerul rămase curat ca lacrima, de-a dragul să se plimbe, pe drumul lui, soarele cel tânăr, vărsându-şi argintul peste lume.

Întârziată, se grăbea acum şi primăvara să câştige ce a pierdut. Dintr-o zi într-alta, înverzeau luncile şi răzoarele tot mai tare şi, într-o bună dimineaţă, Anicuţa rămase încremenită când deschise portiţa grădinii: văzu un covor nesfârşit de floricele galbene, una într-alta, încât abia încăpeau.

Floricelele părea că i-au furat ochii, şi copila nu mai putu face niciun pas: privea întins covorul de bănuţei galbeni, ba parcă de luminiţe – şi, încet-încet, i se însenină toată faţa, cât părea că o sărută soarele de deasupra.

Într-un târziu, bătu din palme şi năvăli în curte:

– Nicule! Nicule! Ni-cu-le! începu să strige tot mai ascuţit şi mai întărâtată. Unde-o fi frate-său de nu o aude? Nicule!

Uşa tinzii se deschise încet şi în crăpătură se ivi Nicu.

– Ce-i cu tine, Anicuţă? Ce strigi aşa?

– Haida! Haida repede!

– Unde să viu?

– În grădină. Dar vino odată!

– Ce să fac în gradina?

– Haida să vezi!

Nicu înălţă din umeri ca un om mare, care nu pricepe stăruinţa unui copil, şi ieşi în curte. Anicuţa fugi la el, îl prinse de mână şi începu să-l tragă întins către portiţa grădinii. Copila deschise uşa şi întinse braţul liber. Parcă erau şi mai dese floricelele galbene.

Nicu rămase şi el mut o vreme. Îl luă ca un fel de ameţeală, apoi simţi cum se încălzeşte.

Distibuie pe: