Părintele Damian, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Părintele Damian, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Lamura”, nr. 3-4 din decembrie 1923 – ianuarie 1924.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Mulţi bătrâni au întinerit în Dumbrăveni, după venirea României, domnişorule Vasilică, dar niciunul n-a înverzit ca părintele Damian! Şi la stat, şi la purtat, se schimbase într-un om la puterea vârstei, deşi număra şaptezeci de toamne.

Glasul lui răsună acum în biserică mai limpede şi mai plin de cântec dulce, decât în vremile cele bune ale tinereţii celei dintâi. Şi ţinea nişte cazanii înflăcărate, de-mi pare că aşa nu va mai putea cuvânta decât arhanghelul la capătul veacurilor, vestind venirea Domnului în strălucire. Plângeau oamenii de căldura dragostii şi a însufleţirii.

Mă uitam la Sfinţia-sa şi-mi sticleau ochii de lumina ce-l înconjura, şi-mi tot părea că-i un duh, care vrea să ne ducă în rătăcire, cu barba şi cu părul alb, ce cădea în inele pe umeri, a părintelui Damian.

Dar când pomenea la liturghie de împăratul românilor! Spunea vorbele rar şi duios, de parcă n-ar mai fi vrut să se despartă de ele. Şi părintele Damian îl pomenea din ziua de Sfânta Maria-Mare. Spun femeile, care-au fost în ziua aceea la liturghie, că începând să rostească numele cel nou, a izbucnit într-un plâns, de i se zbătea barba albă și lungă pe piept.

Mă uitam la Sfinţia-sa în biserică, pe drum, între oameni, la el acasă şi mă minunam de-o bucurie aşa de neîmblânzită. Îmi ziceam eu: „Se va fi rugat mult lui Dumnezeu pentru ceasul ăsta!” Dar, cu cât mă gândeam mai mult, mi se părea mie că adevărul trebuie să fie altul. El se putea bucura mai mult decât noi, pentru că simţea mai adânc, avea sufletul mai larg, mai adâncit pesemne, de multa lui învăţătură şi neîncetata cetanie în cărţile cele sfinte şi în cărţile neamului.

Mie, domnişorule Vasilică, aşa-mi pare, că sufletul omului e ca şi pământul, pe care-l lucrezi! Că dacă laşi brazda în adânc şi lucrezi bine pământul, el rodeşte mai mult şi mai bine decât dacă-l zgârii numai pe deasupra. Iar plugul pentru sufletul omului e învăţătura şi cetania. Că iată, eu iau pilda de la mine: ştiinţa mea de carte – cât râcăie găina într-un strat, şi tot înţeleg multe lucruri şi le simţesc mai altfel decât semenii mei, cari nu ştiu nici atât.

Şi de aceea, cred eu, că dintre toţi bătrânii satului, niciunul n-a putut întineri ca părintele Damian. Căci, totdeauna, puterea cea frumoasă nu va ieşi nici din braţul tare, nici din piciorul iute, ci din suflet.

Părintele Damian îşi dădu din clipa cea dintâi tot ce avu: casa, grajdul, fânul şi otava, cei trei măscurenci pe care-i îngraşă, vinul din pivniţă. În casa şi curtea lui era mereu tabără şi un val-vârtej de te-ameţea. Ofiţerii în cele trei odăi şi în pridvor, soldaţii în curte şi grădină, în bucătărie erau ca la ei acasă. Şi caii ronţăiau mătasa, ce strălucea în grajdul răcoros.

Distibuie pe: